Artă pe bandă

Chiar aşa de simplu nu e. Cam asta vrea să spună expoziţia "Cum ia naştere o BD" a lui Hergé. Autorul lui Tintin dă o lecţie, la propriu, amatorilor de benzi desenate, dar şi celor care nu cred că această artă e treabă serioasă. Etapele prin care trebuie să treacă Tintin, pînă la prima sa apariţie în public, nu sînt cu nimic mai prejos decît aventurile propriu-zise din benzile desenate. Căutarea ideii de bază, a actorilor, decuparea secvenţelor, documentarea, compunerea şi traseul fiecărei imagini presupun lucrul în echipă şi o tehnică riguroasă de muncă. Abia cînd povestea se conturează, se stabilesc detaliile, titlul, coperta, culorile, textul şi nuanţele obţinute din roşu, albastru şi galben, peste care se adaugă contururile în negru. Stilurile de lucru sînt legate de abordarea artistului asupra temei şi de exigenţele textului ales. Edmond Baudoin, care pregăteşte un roman grafic după Travesti al lui Cărtărescu, crede că o bandă desenată de calitate presupune parcurgerea unui drum care are ca finalitate o imagine de calitatea unei picturi. Această imagine se cere a fi stricată pentru ca cititorul să nu zăbovească prea mult asupra detaliilor, ci să treacă mai departe. Tocmai trecerea aceasta îi asigură succesul. Pare un proces demn de toată stima şi respectul, însă scepticii sînt greu de convins. Imaginea de artă "uşoară" pe care o au benzile desenate persistă, pesemne, din cauza temelor şi textelor copilăreşti, cu SF-uri şi umor de consum, ocărîte de profani. Cu puţină bunăvoinţă, şi scepticii, şi oamenii mari, cu pretenţii academice în artă, obosiţi de atîtea încercări pop-art, au putut recunoaşte la Dalles că o combinaţie "Bulles, Jazz, Blues" poate fi reuşită. "Muzica se scrie în culori" nu e doar o succesiune de secvenţe care spune o poveste, ci e adesea o singură imagine, o jumătate sau un sfert de secvenţă, care forţează imaginaţia să deşire o poveste fără sfîrşit, în care fiecare îşi poate asuma năzărirea. Ascuns sub reclama "Old absinth house since 1807", năuc de mirosul halucinant al băuturilor, poţi rămîne îmbibat în secvenţa din colţul francez al New Orleans-ului, visînd la Mardi Gras. Pînă la urmă, dacă pentru nu ştiu care motiv, cu sau fără absint, reuşeşti tu însuţi născocirea episodului urmăror şi o replică yat, nu mai poţi pune la îndoială magia benzilor desenate. Nu văd cum altfel decît printr-un act magic ai putea să dai formă himerelor lui Cărtărescu, Victor, Baudoin. Himerele acelea care se devorează reciproc, precizate de Baudoin în benzile desenate pentru a fi lichidate, cu aceeaşi cruzime şi plăcere cu care au fost descrise. Probabil himerele lui Baudoin sînt slobozite tocmai pentru a inhala, din prietenie, himerele celorlalţi doi, poate sînt răspunsul la întrebarea din debutul romanului Travesti: "Prietene, cum să lupt cu himera mea?". Edmond Baudoin intră şi el într-un univers exasperant, e un creator care taie în carne vie, mutilează din interior, crestează în buze "adaptarea la frustrare şi singurătate", înnegreşte ochii cu puţină cruzime, ca să-i rotunjească de "dragoste şi tînjire pentru nimeni" şi să ridice pomeţii obrajilor în schimonoseala de zîmbet a unui actor cabotin. Şi Baudoin vrea totul sau nimic în artă. Creatorii români, ca şi cei maghiari, au dat dovadă de un înduioşător naţionalism prin raportarea permanentă la moştenirea culturală: Harapi albi-negri şi în culori, Mircea Voievod manifestînd sub atacul artiştilor aceeaşi modestie şi demnitate cu care ne-a obişnuit în clasele primare şi şmechereală tipic românească, atît de apreciată în luptă. Prin contrast, inspectorul Florentin e un "învingător prin abandon". Un singur curajos forţează graniţele prin personajul Drago din Ultimul magnific. Povestea se petrece în Costa Rica, prin 1988, cînd musulmanul Sayed se luptă cu americanii, doboară un elicopter, salvează un ateu de la moarte şi prin voia lui Allah, primeşte sprijin: "Scoate-i gloanţele, Ortega!". Finalul expoziţiei, tipic românesc, cu îndemnuri şi învăţăminte, îmi trezeşte amintiri proaspăt îngropate. Într-o poveste: "Hai Steaua!". În alta: "Nu oricine te apără îţi este prieten". Le pun cap la cap şi-mi vin în minte meciul de marţi, Carlos...