Artă (încă ne) digitală
Cînd grupul Kinema Ikon de la Arad începea în anii â90 să facă artă digitală la noi, domeniul era atît de nou încît ţinea de o zonă experimentală marginală. Culmea ironiei este că astăzi arta digitală rămîne în continuare excentrică, ţinînd de experiment (în sensul de stranietate) mai degrabă decît de recunoaştere, chiar dacă majoritatea tinerilor artişti folosesc calculatorul ca mediu artistic. Printre aceştia, bucureşteanul Valentin Chincişan creează, spre exemplu, lucrări de artă chiar dintr-un soft de calculator, avînd atît viziune artistică, cît şi abilităţi tehnice pentru a fuziona tehno-ştiinţa cu arta. Cînd s-a mutat din mediile tradiţionale în cele digitale, s-a spus că arta s-a eliberat de barierele lumii fizice şi a trecut în pixeli de lumină şi imaterialitate (un scenariu oricum inexact). Dar, pe parcursul acestui proces, a apărut o problemă: cum faci ca arta să pătrundă cît mai mult la publicul tradiţional şi să implice şi o latură financiară? Răspunsul a venit din partea Galeriei 115: arta trebuie să-şi regăsească constrîngerile fizice, să fie aşadar instanţiată în forme palpabile şi să se arate ochilor în plan vertical. E un paradox al artei contemporane: nici nu s-a "eliberat" bine, chipurile, de barierele gravitaţionale şi de habitudinile publicului, şi a şi resimţit nevoia de a reveni la obişnuitele-i "lanţuri". Am fost, recunosc, entuziastă cînd am văzut prima dată expoziţia "Art:Part Two", văzînd că încep să se mişte lucrurile şi la noi, chiar aşa, în formă de struţo-cămilă, ca rezultat al împerecherii dintre calculator şi pînză. Bucuria de a descoperi evenimentul a umbrit inconfortul pe care l-am simţit la vederea pereţilor irespirabili, prea împînziţi cu printuri. Am fost atunci nevoită să mă informez pe Google despre artiştii români expozanţi. Asta pentru a suplini lipsa de informaţii şi de imagini de pe pagina digitală a Galeriei 115. Sigur, mi-am spus, galeria e un pas mărunt, dar, ţinînd cont de viteza melcului cu care răspunde la inovaţie marea parte a pieţei româneşti, şi acest pas mic înseamnă ceva. Singurele lucruri care te introduc într-o atmosferă de artă digitală sînt monitorul din cadrul galeriei şi eventual ceea ce se ascunde în spatele tablourilor. Cu siguranţă, iniţiativa este lăudabilă, în sensul că este una virtuală (virtualitatea înţeleasă ca întrepătrundere între fizic şi digital) şi, de ce nu, în privinţa întrepătrunderii dintre aspectul estetic şi cel vandabil. Dar problema este că ai revelaţia dominării cantităţii şi a comercialului într-o nişă artistică care ar fi trebuit să fie una "reformatoare", să înnoiască conţinutul şi forma artei, mai degrabă decît să o niveleze şi să o direcţioneze înspre primatul criteriului de vandabilitate. Dincolo de handicapul locului însă, monitorul cu imaginile care se succed într-un ritm aproape ameţitor, într-o fluiditate foarte apropiată de conceptul însuşi al artei virtuale, îţi fură privirea. Al doilea lucru care salvează expoziţia este procesul pe care ţi-l imaginezi că se află la originea acestor lucrări, acea procesare pe calculator pînă ca o lucrare să ajungă să fie printată. Că, altfel, ce mai înseamnă artă digitală dacă totul e printat? Scoasă din mediul său, ce înseamnă o lucrare re-mediată? În nici un caz una digitală, în situaţia aceasta. Problema este că nici avantajele, nici dezavantajele mediului digital nu se mai regăsesc în printuri, ci doar o omogenizare şi o reducţie, ca o posibilă protejare a publicului de invenţia tehnologică şi ca o protezare comercială a artei digitale care încă nu şi-a găsit maniera de a fi "locuită" în spaţiul virtual, în sensul în care un tablou intră în habitatul nostru. Galeria 115 reuşeşte să uniformizeze şi să îmblînzească suportul digital, masificînd şi materializînd în mod rigid o artă care este prin constituţie una lichidă, nedefinitivată, conectivă şi interactivă. Galeria îşi are meritul ei, unul de întrepătrundere a mediilor, dar deocamdată nu îşi merită renumele de Galerie de Artă Digitală. Două variante ai la dispoziţie: ori ţi se pare că această expoziţie este o formă rudimentară de artă digitală, avînd promisiunea a ceea ce va să fie, ori faci un mic exerciţiu de imaginaţie în care te plăsmuieşti într-un viitor deja sătul de artă digitală, un viitor care vrea să se reîntoarcă la low-tech-ul, cald şi uman, al artei şi atunci simulează o expoziţie cu nostalgia tangibilă a pînzei. În plus, artiştii nu sînt cu adevărat promovaţi decît pentru posibilii cumpărători. Să intre într-adevăr arta într-o zonă a cvasianonimatului, a asamblării colective, de tip reţea, în care individualul este jertfit de dragul unor conglomerate tehno-artistice? Din păcate, conceptul de artă digitală cunoaşte două forme de distorsionare: una în care o lucrare realizată într-un mediu tradiţional e distribuită pe net şi alta în care, iată, o lucrare digitală este printată şi expusă în cel mai convenţional mod cu putinţă. Oare acest tip reductiv de "artă digitală" este o reîntoarcere a artei la semnificaţia de galerie cu circuit închis, la spaţiul fix, după excursia în stradă şi la publicul dispus să plătească un preţ destul de mare pentru o lucrare, să o achiziţioneze ca pe un bun, în loc să o privească în instalaţiile sau performările ei? În nici una dintre aceste forme de artă (încă ne) digitală, mediul nu e mesajul, aşa că ne întoarcem înainte de vremea lui McLuhan. Galeria 115 este importantă mai degrabă pentru ceea ce ar fi putut să fie, nu pentru ceea ce este. Pînă una-alta, continuăm să ne întrebăn dacă sîntem anacronici ori ne-am întors dintr-un viitor digitalizat, epuizaţi de viteza nebunească a pixelilor, pentru a redescoperi răgazul artei pe pînză, cu conştiinţa contemplării unui tablou-simulacru care nu, sigur nu, nu a fost pictat cu pensula, dar cu bucuria uşor ipocrită a savurării unui efect de prezent şi de prezenţă. _______________ Lucia Simona Dinescu este cercetător colaborator la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI).
