Arpad Schilling: <i>Lumea mi-o imaginez cum vreau eu</i>

- interviu cu Árpád Schilling - Pentru prima dată în România, regizorul maghiar Árpád Schilling a venit la Întîlnirea TAMper2 de la Sfîntu Gheorghe ("confruntare" pe tărîmul teatrului între o personalitate artistică română şi una maghiară, de data asta între Schilling şi Radu Afrim) cu două spectacole foarte apreciate, Pescăruşul şi hamlet.ws, "tipice" pentru stilul minimalist, concentrat pe actor, al liderului companiei budapestane Cercul de cretă (Krétakör). Cele două spectacole cu care aţi venit la Sfîntu Gheorghe au în comun, printre altele, faptul că vorbesc despre cum facem teatru. Vi se pare, cumva, textul clasic ca fiind vehiculul ideal pentru o asemenea temă? În nici un caz; în aceste texte am găsit ceva aproape sufletului meu. Sigur că am citit dramaturgie contemporană, dar acel ceva pe care-l căutam l-am găsit în piesele clasice. Pentru mine, fiecare întîlnire cu textul, fie clasic, fie contemporan, e foarte importantă, iar întîlnirea cu Cehov şi Shakespeare e unică. Nu cred că un autor e mai mare decît altul, e decizia fiecărui regizor. Vreau acum să mă raportez diferit la texte, să mă raportez şi mai mult la ele în calitatea lor de citate sau să adîncesc rolul actorilor în conturarea personajelor, a cuvîntului. Asta poate merge pînă la experiment în improvizaţie. Cea mai mare provocare a teatrului este totuşi prezentul. Probabil, pentru mine cea mai mare provocare ar fi să le pot produce spectatorilor senzaţia că le ofer aici şi acum-ul, ceea li se întîmplă acum şi nu li se va mai întîmpla mîine. În artele vizuale se vorbeşte mult despre "lucrarea invizibilă", arta care capătă formă doar la "lectură", receptorul fiind cel care-i dă sens. hamlet.ws mi-a adus asta în minte, cu structura lui de blog căruia doar spectatorul îi dă o coerenţă finală. E teatrul dvs. unul al receptorului? Dacă spectatorul face un efort, atunci da. Dacă-şi foloseşte imaginaţia şi nu mă ia la rost pentru ceea ce-am făcut, nici nu-mi pot imagina ceva mai bun. În teatru, marea tentaţie e cea a seducerii prin entertainment, prin distracţie. Un scriitor îşi poate permite luxul de a fi mereul fascinat de el însuşi, decizia e întotdeauna a lui, el nu devine centrul atenţiei cînd scrie, ci după. Noi trebuie să producem această întîlnire pe viu. La fel cum într-o conversaţie nu ne e la îndemînă să fim brutali, să spunem lucruri neplăcute, tot aşa se petrece şi în teatru. De fapt, nu avem curajul să ne asumăm ideile, să fim destul de personali. Asta chiar ar fi o provocare; dacă facem acest pas, îi dăm spectatorului o mare responsabilitate. Vă simţiţi apropiat, printr-o îndepărtată filiaţie, şi de Brecht? Măcar fiindcă i-aţi ales companiei dvs. un nume care trimite la un text al lui (Cercul de cretă caucazian)? De obicei, îl pomenim pe Brecht pentru că e cel mai simplu punct de sprijin. Mult mai apropiat mă simt de experimentalismul anilor ’60-’70, cînd actorii au devenit centrul spectacolului. Pentru mine e foarte important să putem face un melanj între gîndirea lui Stanislavski şi ideea de performance. Ştim că cei care fac performance nu au un stil foarte sofisticat şi uneori sînt foarte departe de teatru, dar o fac cu atîta implicare, atît de asumat, iau atît de în serios relaţia dintre ei şi public, încît pe mine mă impresionează. Asta încă n-am văzut niciodată în teatru. Indiferent cum îl abordăm pe Brecht, el are dreptate: teatrul are o misiune educativă. Dacă cineva tace timp de trei ore şi altcineva îi vorbeşte aceste trei ore, asta aduce a relaţie discipol-maestru. Maestrul trebuie să fie foarte deştept şi să nu spună niciodată: "eu te voi învăţa cum să gîndeşti". Teatrul contemporan nu are niciodată semne de întrebare în ce priveşte forma, înţeleg tot, nu sînt enigme, totul e spus direct. De obicei, e vorba despre faptul că ceva e foarte, foarte rău: societatea greşeşte, familiile sînt dezaxate, iubirea nu durează... Nu-i înţeleg pe spectatori cum de nu se plictisesc cînd li se spune ceea ce ei înşişi văd. Ar fi interesant pentru mine să ştiu cine sînt oamenii ăştia, cum văd ei această realitate care este cum este, dar în tot atîtea variante cîţi sîntem noi. Senzaţia mea, totuşi, a fost că şi teatrul dvs. e unul politic. Eu încerc să aflu ce fac eu, cine sînt eu. E sarcina fiecăruia dintre noi şi cred că scrutîndu-mă pe mine ar putea fi esenţial şi pentru alţii, tocmai pentru că ei ar putea spune: "pe mine acest gen de teatru nu mă interesează". Tocmai distanţarea e gestul prin care se defineşte omul. Nu mă plictisesc, dar spun: "asta, nu" sau "asta, da". Dacă această linie între da şi nu poate fi interpretată ca fiind politică, atunci da, ăsta e teatrul pe care-l fac. Pot să vă întreb ce visaţi? În noaptea asta, nimic, am dormit doar patru ore... Ce visez eu nu e interesant, interesant e cum îmi transpun în formă visul. De patru ani, de cînd jucăm Pescăruşul, mă tot gîndesc la asta: textul lui Kostea vorbeşte despre faptul că nu transpunem viaţa aşa cum este şi nici aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum o vedem în vise. De patru ani mă gîndesc ce vrea să spună asta. Ironia lui Cehov e perfectă, fiindcă ironia perfectă mă face şi să rîd, şi să iau în serios ce aud. În gura lui Kostea poate suna ca o teorie ceţoasă despre artă, dar, în acelaşi timp, zice şi că realitatea nu poate fi reflectată în felul în care gîndim zilnic despre ea. Creaţia nu înseamnă să iei realitatea ca atare şi s-o muţi în altă parte, nici măcar în varianta ei ideală, ci aşa cum îţi apare în vis. Pentru că visul e al fiecăruia. Îmi pare foarte rău că n-am putut face parte din cercurile psihedelice ale anilor ’70, fiindcă, dacă stai să te gîndeşti, epoca actuală e incredibil de plictisitoare. Se întîmplă tot mai rar ca nişte oameni să-şi petreacă toată noaptea discutînd despre - să zicem - comunism, nu ne permitem un astfel de lux. Acolo e viaţa, nu mai contează cît de punctual eşti pe urmă. În vremurile astea dominate de tehnologie, în care totul e foarte bine organizat şi planificat, eu respect regulile, dar în felul cum gîndesc nu las pe nimeni să intervină. Lumea mi-o imaginez cum vreau eu, şi asta vreau să le transmit spectatorilor: să-şi folosească imaginaţia. Încă ceva. După o reprezentaţie, un elev îmi spune: "Mi-a plăcut mult spectacolul vostru, dar unde era teatrul? Mie mi-a spus cineva că teatrul e cu doi centimetri mai sus decît noi". Teatrul nu trebuie să fie cu doi centimetri mai sus, spectatorii trebuie să fie cu doi centimetri mai sus, i-am răspuns, pentru că acum îţi poţi permite. Peste 20 de ani, o să aştepţi să plutească în aer ceva, iar tu vei rămîne înfipt în pămînt. Şi n-o să-nţelegi de ce te simţi aşa de al naibii de prost. a consemnat Iulia POPOVICI traducere de Anamaria POP