Anihilare - Michel Houellebecq (fragment)

Cel de-al optulea roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare, publicat în Franța în ianuarie 2022 într-un prim tiraj de 300 000 de exemplare, a cunoscut rapid numeroase traduceri. Iconoclastul autor își intrigă din nou publicul, imaginînd o poveste profund umană, cu vibrări de melancolie, dar și cu neașteptate și tulburătoare tresăriri metafizice, pe care pînă acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză.

Început ca un thriller, cu teroriști informatici, care coboară treptat din virtualul netului în realitatea cotidiană, preschimbînd pixelii în sînge, romanul deschide și o tramă politică, atent și iscusit articulată, ce se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027, punînd în scenă personaje cu identitate reală descifrabilă. Firele narative se leagă grație personajului Paul Raison, un rezonabil și aparent anost înalt funcționar în Ministerul de Finanțe, care, pe măsură ce poveștile publice înaintează, își descoperă vidul existențial și încearcă, sub presiunea veștii că suferă de o boală incurabilă, să-și creeze un viitor, recuperînd urmele de afecțiune ale unui trecut ratat. Un viitor pe cît de scurt, pe atît de dens.

Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, cînd terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întîietatea. Cînd tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, întorcîndu-se înspre el. Profund marcat de complexitatea relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretînd că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. O revelație prea tîrzie, în urma diagnosticului nemilos primit după o vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu dezabuzarea și cinismul: fiecare clipă trăită cu adevărat înaintea deznodămîntului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfîrșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității.

„Romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq.“

Charlie Hebdo

„Houellebecq descrie, cu o forță rară și cu o neobișnuită formă de tandrețe, ceea ce ne rămîne atunci cînd lumea se năruie.“

Figaro Histoire

„Cu Anihilare, Michel Houellebecq întredeschide o ușă spre lumină.“

 Le Soir

„Sub acest titlu destul de sumbru se as­cunde un roman emoționant. […] Luîndu-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.“

Elle

„Un roman spectaculos despre dorință, iubire și moarte.“

Madame Figaro

Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonînd-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară și-o începe publicînd versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaște un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) și Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), cîștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nou roman al autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decît de cel al detractorilor. În 2010, Harta și teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariția pe piață (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungînd ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vînzări din lume. De același succes se bucură și Anihilare (Anéantir; Humanitas Fiction, 2022), publicat pe 7 ianuarie 2022. În aprilie 2019, Michel Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

Anihilare, Michel Houellebecq

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

Mai era puțin pînă la ora 20.00 și Doutremont se pregătea să plece de la birou, cînd a primit un apel de la Delano Durand. Găsise ceva, a anunțat el, și‑ar fi vrut să le arate ce anume. Da, putea aștepta pînă mîine; va avea nevoie de o sală și de un retroproiector.

Doutremont i‑a lăsat un mesaj lui Martin‑Renaud, și s‑au întîlnit a doua zi la ora 9.00, într‑o mică sală de ședințe lipită de biroul lui. Atunci cînd a ajuns Durand, cu cinci minute întîrziere, lui Doutremont mai că i‑a venit să verse văzînd că aspectul lui nu se îmbunătățise deloc: pantalonii de trening la fel de jegoși, părul la fel de lung și de slinos.

— Delano Durand, unul dintre noii noștri colaboratori, tocmai l‑am angajat… i‑a zis el lui Martin‑Renaud, părînd că își cere scuze.

— Ce curios prenume aveți, probabil că părinții dumneavoastră erau niște admiratori ai lui Roosevelt, nu?

Altfel, Martin‑Renaud nu părea deloc surprins de felul în care arăta subordonatul său.

— Da, tatăl meu îl considera cel mai mare om politic al secolului XX, a răspuns Durand, după care a pus pe biroul din fața lui un dosar subțire.

A scos din el o foaie pe care așezat‑o pe placa retroproiectorului și a deschis apoi aparatul; era vorba despre reprezentarea lui Baphomet pe care o găsiseră în dosarul lui Édouard Raison, la clinica din Belleville.

— Pe fruntea lui Baphomet, a început el imediat, avem un pentagon în stea sau o pentagramă. Așa cum vă explicam ultima oară, a zis el întorcîndu‑se scurt către Doutremont, trecerea pentagonului regulat, cel al mesajelor de pe net, la penta­gonul în stea simbolizează trecerea de la stadiul profan la cel de inițiat.

A scos reprezentarea lui Baphomet de pe placă, a înlocuit‑o cu o hartă a Europei pe care se aflau trei semne cu roșu.

— Aici avem poziția geografică a celor trei atentate urmate de mesajele Internet; cargoul chinez cu containere din larg de A Coruña, banca daneză de spermă situată la Aarhus și vaporul cu emigranți dintre Ibiza și Formentera. Primul lucru interesant de notat este este că aceste trei puncte pot fi legate printr‑un cerc – a proiectat o altă foaie, pe care era desenat cercul.

— Nu se întîmplă mereu așa? a întrebat Martin‑Renaud. 

Durand l‑a privit uluit, năucit de atît ignoranță. 

— Nu, firește că nu, a zis el în cele din urmă. Prin două puncte, da, poate oricînd trece un cerc; dar, de obicei, nu e cazul ansamblurilor de trei puncte; doar o minoritate restrînsă poate figura pe circumferința aceluiași cerc, înzestrat cu un centru definit.

— N‑ați marcat centrul pe schemă… a observat Martin‑Renaud.

— Nu, într‑adevăr, a zis el cercetînd harta preț de o clipă. În acest caz, centrul se află în Franța, în departamentul Indre sau Cher, mă rog, aproape de centrul geografic al țării. Trebuie să spun că e destul de curios…

A părut ușor derutat, dar și‑a revenit.

— În fine, poate că o să ne ocupăm în curînd de centru, dar nu despre asta voiam să vă vorbesc acum.

A scos altă foaie.

— Aceste trei puncte, corespunzînd celor trei atentate, pot desigur să fie legate printr‑un triunghi; dar cel mai important e că nu vorbim despre orice triunghi, ci despre un triunghi sacru, adică despre un triunghi isoscel al cărui raport al laturilor este egal cu numărul de aur; iar triunghiul sacru este jumătatea unei pentagrame.

A proiectat o nouă foaie. 

— Ca să obținem această pentagramă, așez două noi puncte, simetrice față de precedentele. Dar nu avem de‑a face cu o pentagramă dreaptă, cu vîrful în sus, precum aceea de pe fruntea lui Baphomet; dimpotrivă, e vorba de o pentagramă inversată, cu vîrful în jos. Pentru majoritatea ocultiștilor, trecerea de la pentagrama dreaptă la pentagrama inversată simbolizează victoria materiei asupra spiritului, a haosului asupra ordinii și, în general, a forțelor răului asupra forțelor binelui.

Cu un gest de prestidigitator, a scos o ultimă foaie.

— Dacă trasez un cerc în jurul pentagramei, aceasta devine pentaclu, ceea ce simbolizează de această dată trecerea de la teorie la practică, de la cunoaștere la putere; concret, pentaclul este cea mai puternică unealtă magică realizată vreodată, nu doar în magia albă, ci și în cea neagră.

Dintr‑odată, a amuțit. A urmat o tăcere de cel puțin un minut înainte ca Martin‑Renaud să ia din nou cuvîntul.

— Dacă înțeleg bine… a zis el privindu‑l pe Delano Durand fix în ochi, cele două noi puncte pe care le‑ați marcat pe hartă…

— Cel dintîi e situat în nord‑estul Irlandei, în provincia Donegal, dacă îmi amintesc bine. Cel de‑al doilea se află în Croația, undeva între Split și Dubrovnik.

— În principiu, aceste două puncte ar trebui să indice locul următoarelor două atentate.

— Da, pare logic.

Martin‑Renaud s‑a ridicat dintr‑un salt.

— O să am nevoie de asta! a anunțat el, înhățînd foaia de hîrtie așezată pe retroproiector.

— Așteptați, așteptați, șefu’…, a zis Durand ridicînd o mînă binevoitoare. Aici e doar o schemă aproximativă, ca să vă explic cum stau lucrurile. Sigur, am calculat coordonatele geografice exacte ale celor două puncte; cum le aveam pe cele ale primelor două atentate, a fost o nimica toată.

A scotocit o vreme în dosar, sub privirea clocotind de nerăbdare a lui Martin‑Renaud.

— Poftim! a zis el voios, scoțînd o foaie mîzgălită cu calcule.

— Am coordonatele. Primul punct e într‑adevăr în Donegal, undeva între Gortahork și Dunfanaghy. Cel de‑al doilea, de fapt, este în largul coastei croate; poate pe o insulă, sînt multe insule în zonă, cred.

— La ora 9.00, a retezat Martin‑Renaud discuția, punînd mîna pe foaie. Întîlnire mîine la ora 9.00, la mine în birou. O să am cîteva telefoane de dat – destul de multe.

A doua zi, Doutremont a ajuns la ora 9.00 fix. Martin Renaud era deja acolo, însoțit de Sitbon‑Nozières, la fel de impecabil îmbrăcat. Delano Durand a ajuns cu vreo zece minute întîrziere, la fel de rufos ca de obicei, dar Martin-Renaud nu i‑a reproșat nimic; dimpotrivă, cînd s‑a tolănit în fotoliul de lîngă biroul lui, l‑a privit cu un soi de mirare respectuoasă.

— Avem lucruri noi. Elemente importante și semnificative. N‑a fost ușor, amicii noștri de la NSA au fost greu de convins, dar aveam cu ce să negociez, informații pe care voiau foarte mult să le afle. Datorită dumneavoastră, Durand, a adăugat el.

Durand a clătinat scurt din cap.

— Primele coordonate din Irlanda corespund, mi‑au zis ei pînă la urmă, sediului social al unei societăți numite Neutrino, o întreprindere de înaltă tehnologie, pionier mondial al informaticii neuronale.

Și‑a plimbat îndelung privirea peste subalternii lui, care încremeniseră, cu excepția lui Durand, care a dat din nou din cap, spre marea uimire a lui Martin-Renaud. Se pricepea oare și la informatică neuronală? De unde apăruse de fapt individul ăsta?

— N‑am înțeles exact, a continuat el, dacă integrează neuroni umani în circuite electronice, sau cipuri electronice în creierele umane; cred că puțin din amîndouă și că obiectivul lor general este să creeze ființe hibride, undeva între om și calculator. E o întreprindere care beneficiază de mijloace considerabile, Apple și Google sînt printre finanțatori. De altfel e clasificată secret de stat, cred că activitățile ei au implicații militare, pun la punct un nou tip de combatanți, care ar putea să îi înlocuiască profitabil pe soldații umani, pentru că nu ar fi capabili de empatie sau de vreun scrupul moral. Donegal, unde este amplasată societatea, e una dintre cele mai pustii regiuni din Irlanda; angajații sînt adăpostiți într‑un ansamblu de locuințe departe de satele din jur, de unde nu ies niciodată, au propriul lor aerodrom, în sfîrșit, e o firmă foarte discretă. Interesant e că sediul le‑a fost complet distrus cu trei zile în urmă, de un incendiu criminal. Prototipurile, planurile, datele informatice s‑au pierdut. Dezastrul a avut loc în toiul nopții, a fost declanșat de niște bombardamente cu napalm și fosfor alb, aceiași combustibili care fuseseră folosiți pentru banca daneză de spermă. Încă o dată mijloace militare; singura diferență e că au fost mai puțin precauți și că s‑a lăsat cu trei morți dintre cei aflați în schimbul de noapte. NSA a reușit să evite orice scurgeri de informații către presă, așa încît, atunci cînd le‑am dat coordonatele geografice exacte, evident că au fost șocați și au acceptat să coopereze. Pentru al doilea pachet de coordonate, a continuat el după o vreme, a fost și mai greu să le smulgem informații. E vorba într‑adevăr despre o insulă croată, situată lîngă Hvar. Se află în proprietatea unui american, care a cumpărat‑o cu vreo zece ani în urmă ca să‑și construiască o reședință de vară. Pînă la urmă mi‑au zis cine e individul: întîmplător, e o legendă în Silicon Valley. Nu e ceea ce se cheamă un tehnician, în fine, are cunoștințe tehnice, dar poate fi considerat mai degrabă un investitor. Investește doar în întreprinderi de înaltă tehnologie și e celebru pentru flerul ieșit din comun: de fiecare dată cînd a investit într‑un start‑up, acesta și‑a multiplicat capitalul în doar cîțiva ani. Prin urmare, evident, e foarte bogat, dar, mai ales, e un fel de guru al noilor tehnologii, părerile lui contează și lumea se teme să‑i iasă din vorbă. Uneori i se pun în seamă niște ambiții politice; nu știu dacă e cazul, dar, oricum ar sta lucrurile, interlocutorii mei de la NSA erau foarte preocupați să‑l menajeze, se ajunsese pînă la Secretarul de Stat pentru Apărare și chiar pînă la președinte, cred, înainte să împărtășească informația. În fiecare vară organizează un seminar de o săptămînă pe insula lui, unde invită cincizeci de lideri din lumea informaticii și digitalului; niște tipi de nivel foarte înalt, directori sau directori tehnici. E cît se poate de informal, nu există conferințe, nici program fix, oamenii au ocazia să se întîlnească și să discute, ceea ce, din lipsă de timp, nu prea fac în restul anului. În cursul acestor întîlniri au fost luate decizii importante, au fost prezente multe întreprinderi, de pildă Neutrino, despre care vă vorbeam adineauri. Urmă­toa­rea se va ține la începutul lui iulie, puțin peste o lună de‑acum înainte. E logic să te gîndești că în cursul acestui seminar era prevăzut un atentat; a fost primul gînd al interlocutorilor mei de la NSA.

— Și ce‑o să facă acum? a intervenit Doutremont.

— Vor încerca, cu siguranță, să pună mîna pe indivizii ăia în momentul cînd vor pregăti atentatul; nu sînt deloc convins că vor reuși. Au trimis un dosar și la CIA; sînt buni pentru operațiunile care cer forță brută, dar duc adesea lipsă de finețe; iar pînă acum, băieții cu care ne confruntăm au fost extrem de abili. Dar, de data asta, măcar i‑am împiedicat să acționeze; sîntem cu un pas înaintea lor. Evident, m‑au întrebat cum am procedat. Am încercat să le explic cu pentagrama, dar nu sînt prea sigur că au priceput; nici eu nu sînt prea sigur c‑am pri­ceput. În orice caz, dumneavoastră vă datorăm succesul, Durand.

S‑a întors spre el. Delano Durand a dat din cap, ușor stînjenit.

— Mai e și fostul dumneavoastră coleg, cel care e în spital… a zis el, încercînd să‑și modereze elogiul. Greu a fost să stabilim relația între pentagonul regulat și pentagonul în stea; restul, mai mult sau mai puțin, a decurs de‑aici.

— Țintele se potrivesc cu acelea pe care le‑ar fi ales un grup de activiști antitehnologie… a atras atenția Sitbon‑Nozières, după un moment de tăcere.

— Da, într‑adevăr, a zis Martin‑Renaud, asta vă confirmă pe deplin analizele. E înspăimîntător să te gîndești că niște activiști complet necunoscuți s‑au încumetat să facă o operațiune de asemenea anvergură; mi‑e teamă că va trebui să ajungem la concluzia dumneavoastră. Neașteptată, în schimb, este această voință de racordare la o tradiție magică; poate că, într‑un context primitivist, are vreo noimă. În orice caz, a continuat el resemnat, am renunțat de multă vreme să mai caut elemente raționale în comportamentul uman; n‑avem nevoie de așa ceva în munca noastră, e de ajuns să reperăm niște structuri, iar în cazul nostru – s‑a întors din nou spre Delano Durand, s‑a uitat în adîncul ochilor lui – ați identificat o structură. Consecința este că ați salvat viața celor mai importanți lideri industriali ai planetei din domeniul noilor tehnologii; nu știu, de fapt, dacă ați făcut bine; dar asta ați făcut.