Andrei Șerban despre cea mai recentă carte a lui Radu Paraschivescu

Titlul cărții spune tot: două mături stau de vorbă. În loc să facă ce au de făcut -curățenie -, lîncezesc îngropate în gunoi, gunoiul fiind ecranul televizorului, cu tot mirosul puternic pe care îl degajă.

Eu locuiesc de o viață la New York și deschid televizorul acolo, ca și aici. Gunoiul american miroase altfel decît cel autohton, e mai lucios și mai frumos ambalat, dar tot gunoi este. Există totuși o deosebire: acolo totul se face cu profesionalism. Gogomăniile ubuești ale televiziunilor de aici nu pot fi nicăieri egalate. La televiziunea americană, deși se lansează și acolo multe inepții, există totuși o rigoare, o cerință minimă de exprimare îngrijită.

Acolo, reporterii se pregătesc atent; competiția fiind acerbă, ei nu-și permit să debiteze orice, oricum. Greșelile de exprimare se pedepsesc dur acolo, nu și aici. Aici sîntem în Codrii Vlăsiei! Cu cît mai mare e tîlharul, cu atît mai invitat e la emisiuni. Din fericire, avem printre noi un haiduc vajnic, pe care îl cheamă Radu Paraschivescu, și care sancționează răbdător, cu pixul în mînă, toate derapajele abundent și generos emise pe ecranele TV. Citindu-l, ne delectăm cu și ne îngrozim de personajele care ies din faimosul lui pix, demne de Gogol, cuprinse parcă de delir. Rîdem și apoi nu mai rîdem. Devenim amari și chiar ne înspăimîntăm cînd ne dăm seama că mulți dintre cei ce se perindă liberi pe ecrane ar trebui puși de fapt în cămașă de forță.

Toate cărțile lui Radu au aceeași intenție gravă în spatele rîsului: să provoace o reacție activă. Din păcate rămînem, ca de obicei, pasivi. Nici măcar Ghidul nesimțitului, cea mai vîndută carte de pînă acum, nu a produs mutații... încă.

E minunat acest om, Radu. Locuiește într-un cartier ne-chic, proletar, îi place să meargă mult pe jos și e recunoscut des în metrou, timp în care cărțile lui par că se scriu singure. El e doar, cum singur zice, “arhivarul dezastrelor de comportament“, continuu uimit și deseori revoltat în fața falsurilor de limbaj și de atitudine în sport, politică, societate, oriunde. El consemnează cu precizia chirurgului tot ce vede și aude. Spre deosebire de mulți, deși este un erudit sofisticat, Radu pare a natural. Găsește spontan și fără efort cuvîntul just și dă impresia că poate discuta cu orice, cu oricine, oricînd... deși mă îndoiesc că o șuetă cu Ion Iliescu, de exemplu, i-ar face plăcere. Radu lucrează enorm, dar o face cu o grație relaxată și veselă, conștient că scrisul lui este usturător de exact.

Nesimțiții de tot felul ai României nu cred că vor citi Două mături stau de vorbă. Ei nu vor să se vadă în oglindă. Și, chiar dacă s-ar vedea, nu s-ar recunoaște, ci ar continua să se auto-felicite în haznaua lor.

Dar cartea a fost scrisă tocmai ca să ne vedem pe noi înșine și să ne îngrozim de promiscuitatea pe care o expune. Umorul e debordant, dar tonul devine progresiv sumbru, pînă la exasperare. Oare e o șansă ca exasperarea să provoace în sfîrșit o trezire? Exact acesta e scopul cărții; nu doar să fie bine vîndută și să prospere Humanitas.

Radu e un apărător înverșunat al limbii române, pe care emisiunile TV o atacă agresiv, constant, rănind-o în fibra ei intimă (“o măsluiesc și o calcă în picioare”). Umorul se evaporă, iar autorul sîngerează cînd infernul limbii stîlcite invadează din toate părțile. Autorul se simte responsabil să tragă semnalul de alarmă, constatînd că sîntem în grav pericol să devenim o nație de consumatori de deșeuri audio-vizuale rinocerizați de mode și ideologii bolnave. Eu sînt gata zilnic să sparg televizorul, dar Radu rezistă cu stoicism inepuizabil și confruntă răbdător acest balaur neșcolit, producător de miasme, și consemnează angajat catastrofa spre care ne îndreptăm, dacă nu cumva sîntem deja adînciți în ea.

Paraschivescu nu se înfurie și nu disperă. El practică un fel de anestezie meditativă, o tehnică specială zen, pe care o fi dobîndit-o pe furiș în vreo sectă secretă din Lugoj, unde a crescut. El notează totul fără isterie, cu o distanță elegantă, nu își pierde niciodată cumpătul sau bunul simț.

În concluzie, Două mături stau de vorbă este reportajul detaliat al situației prezente a României, așa cum e reflectată de televiziune.

Îi doresc să ajungă rapid în topul vînzărilor la Humanitas și nu numai!

Ce îl așteaptă pe autori în viitor?

E greu de definit tipul de literatură pe care îl practică Radu. E un mare scriitor, dar inclasabil. Eu intuiesc că în Paraschivescu se ascunde și un dramaturg. Deși afirmă că urăște teatrul, el poate deveni un Molière al României contemporane. De aceea îi propun să suspende temporar cariera de reporter al realității, să ia o mică vacanță, la o distanță rezonabilă de patrie, de exemplu în Toscana pe care o iubește, și să scrie acolo prima pagină a primei sale piese de teatru.

Garantez că va fi un succes și de abia aștept s-o pun în scenă.