„America e şi azi un malaxor de vise individuale“ – interviu cu Luiza PÂRVU şi Toma PEIU

Regizoarea Luiza Pârvu este în prezent masterandă la Universitatea newyorkeză de Film Tisch School of Arts. Scurtmetrajele sale Aniversarea, My Baby şi Draft 7 au fost proiectate în peste 80 de festivaluri din ţară şi străinătate. Cel mai recent, realizat la New York şi prezentat în premieră bucureşteană la ICR, se numeşte O lume nouă şi îi are în distribuţie pe Olimpia Melinte şi Florin Penişoară. Scurtmetrajul spune una dintre milioanele de poveşti posibile din biografiile românilor plecaţi peste Ocean la 1900, din România sau Austro-Ungaria.

Toma Peiu a urmat Comunicare Audiovizuală la Facultatea de Film „I.L. Caragiale“. A lucrat ca ziarist şi corespondent de presă şi îşi continuă cariera de scenarist avînd-o ca parteneră pe Luiza Pârvu. Din 2013, urmează un master la Universitatea The New School.

La momentul plecării în America, numele voastre erau deja cunoscute profesioniştilor din domeniu. Cum aţi luat decizia de a continua pe alt continent?

Luiza PÂRVU: Eram cunoscuți în lumea filmului de la noi, însă, cel puțin din ce am simțit eu, plecarea noastră s-a petrecut într-un moment în care, în România, producția de film intrase într-un mic impas. Totodată, această plecare nu s-ar fi putut întîmpla mai tîrziu. Cu cît ar fi trecut mai mult timp și ne-am fi apropiat de vîrsta de 30 de ani, cu atît am fi prins rădăcini mai adînci aici și desprinderea ar fi fost mai grea. Acești 3-4 ani pe care îi vom fi petrecut în New York nu pot decît să fie benefici, pentru planurile pe care le avem pentru întoarcerea noastră în țară. Toată această acumulare profesională și nevoia de a ne schimba sistemele de raportare ne fac să vedem lucrurile în feluri în care nu le-am fi văzut aici și, sperăm noi, să putem aduce noi metode de lucru în lumea filmului, noi feluri de a preda film, de ce nu – noi viziuni asupra legislației și felului în care funcționează sistemul cinematografic de la noi.

Toma PEIU: Atunci cînd am plecat, Luiza și cu mine lucram împreună de trei ani de zile, însă lucrurile se mișcau mai greu decît ne-am fi dorit. Cred că numele meu era cunoscut celor din domeniul nostru mai mult datorită evenimentelor de film pentru care mă ocupam de comunicare și relații publice, decît scenariilor de scurtmetraj pe care le scrisesem. Țineam foarte mult la proiectele la care lucram, cele mai importante festivaluri și evenimente de film din țară, ele îmi ofereau satisfacții personale, dar și o mare neîmplinire. Învățam foarte multe de la colegii mei din echipele de la Anim’est, TIFF, Premiile Gopo, HBO România, NexT, însă munca noastră nu ne lăsa timp de mare lucru. Nu mai aveam timp să scriu, să văd filme, să mă ocup de ceea ce mă interesa cel mai tare, de visul cu care intrasem în UNATC, care ajunsese pe “linie moartă”, la fel cum ajung cele mai multe vise ale celor care intră pe porțile universității din Matei Voievod. Invitația pe care Luiza a primit-o, să urmeze masterul de la New York, m-a pus în fața unei alegeri în care eu nu am văzut “America vs. România” ci, mai degrabă, o dublă miză, pentru viața mea personală și pentru cea profesională – în sensul în care aveam mare încredere în viitorul meu alături de Luiza, din ambele puncte de vedere, totodată mi se părea că merita să îmi dau o șansă și pe partea asta de scris și făcut filme, pe care o cam neglijasem. Nu știu cît de bine motivată rațional a fost alegerea-pariu pe care am făcut-o, dar, în 2012, pentru noi ea a părut cea firească.

În ce măsură scurtmetrajul O lume nouă are ca punct de plecare evenimente întîmplate demult în familiile voastre?

Luiza PÂRVU: Pentru mine, povestea filmului are rădăcini nu doar în istoria familiei lui Toma, ci și în poveștile altor emigranți din acea perioadă, pe care le-am descoperit în procesul de documentare, în poveștile emigranților de azi, pe care le întîlnim destul de des chiar la prieteni și cunoștințe, și, nu în ultimul rînd, în poveștile noastre de viață. Noi înșine am plecat de acasă pentru a locui într-un oraș nou, luînd totul de la început. De asemenea, povestea Anei din filmul nostru este o poveste de maturizare brutală, în urma unui șoc emoțional pe care l-am trăit eu însămi, la vîrsta ei, cînd aveam 19 ani. Mi-a luat cîțiva ani să-mi revin, să pot vedea într-o lumină optimistă viața și să am energia să pun pe picioare proiecte personale și profesionale. Toma m-a ajutat foarte mult de-a lungul celor cinci ani petrecuți împreună. Probabil ceva din durerea mea de acum mulți ani se reflectă în poveștile pe care le spun în filme, poate inclusiv în faptul că nu pot vedea filmul ca pe o joacă, ci mai degrabă ca pe un soi de terapie, de parcurs psihologic și emoțional.

Toma PEIU: Sora stră-stră-bunicii mele, Ana Ciotloș, și-a urmat soțul, pe Pavel, pe drumul Americii, în 1908 (el plecase cu un an înainte). La vremea ei, și asta fusese o decizie de neînțeles, mai ales că familia reușise să treacă peste șocul căsătoriei între cei doi veri primari, însă ei și-au dorit cel mai mult un viitor american. Avînd această poveste de familie în arborele genealogic (poveste despre care, totuși, nu știam mare lucru atunci cînd am plecat din țară), am început să caut urmele trecerii lor pe celălalt mal al Atlanticului: am aflat numele orășelului din nord-vestul statului Pennsylvania în care se stabiliseră, cu ajutorul arhivelor de la tribunal, al recensămintelor și ferparelor publicate în presa locală am putut afla mai multe despre descendenții lor... Apoi, în momentul în care ne-am hotărît să începem să lucrăm la un scenariu de scurtmetraj ficțiune, am căutat mai adînc în poveștile celor din generația lor, veniți mai ales din fostul imperiu austro-ungar, care a furnizat Americii cîteva milioane de emigranți la începutul secolului XX, dar și din Regatul României, din Polonia sau imperiul rus. Am citit despre minele de cărbuni și marile fabrici în care cei mai mulți dintre ei ajungeau să își îngroape “visele americane”, le-am văzut fotografiile, am ascultat poveștile spuse de nepoții și strănepoții lor.

Ceea ce ne-a motivat să mergem pînă la capăt cu realizarea filmului a fost, probabil, faptul că tot ce aflam noi despre destinele celor de acum un secol părea să fie foarte elocvent pentru zilele noastre: America e și azi un “malaxor” de vise individuale, un loc în care mulți debarcă atrași de fel de fel de miraje.

Povestea din film, este, însă, cu totul ficțională, iar Ana și Pavel ne-au oferit, mai ales, un pretext și o lume, în care noi am profitat de ocazie pentru a aduce elemente din propriile noastre biografii, precum și un tip de situație de viață care ne interesa. Pînă la urmă, un film a cărui acțiune e plasată în trecut poate oferi contextul ideal pentru a “ascunde” referințe la prezent. Luiza, Florin (Penișoară) și cu mine am simțit povestea asta foarte actuală, personală și dureroasă, nu ne-am gîndit deloc la ea ca la o “fereastră” către trecut, ci ca la un soi de parabolă despre prezent.

Cum „ a funcționat ” regizoarea cu o echipă de filmare reunită din toate colțurile lumii?

Luiza PÂRVU: Am funcționat neașteptat de bine. Mai avusesem ocazia să lucrez cu cei din pozițiile cheie și la alte filme. Operatorul filmului, Shan Jin, colegul meu din China, are un simț înnăscut pentru un anumit tip de compoziție a cadrului, a imaginii, care se potrivea foarte bine cu proiectul nostru, de la bun început mi-am dorit să lucrez cu el, chiar dacă nu era dintre cel mai experimentați.

Filmul pe care l-am regizat anul trecut, Dry Bones (Oase uscate), a fost făcut cu aproximativ aceeași echipă, a cărei compatibilitate am avut ocazia să o verificăm și atunci cînd am lucrat noi înșine pentru filme ale cîtorva dintre ei. Chiar dacă venim din mai multe colțuri ale lumii (România, SUA, China, Brazilia, Bangladesh, Franța, Coreea de sud), avem un limbaj comun, iar acela este filmul. De exemplu, Toma și cu mine am petrecut o zi explicîndu-i lui Shan povestea emigranților central și est-europeni de la 1900, de ce veneau, din ce clase sociale proveneau, la un moment dat a trebui să îi explicăm și ce era și cum funcționa telegraful, care nu fusese niciodată implementat pe scară largă, în China... I-am dat o mică filmografie, relevantă pentru stilul vizual pe care vroiam să îl folosesc în film. Nu știu cît a înțeles din explicațiile noastre, dar la filmare am văzut că prinsese esențialul, și cu fiecare cadru nou pe care îl găseam împreună în locație, nu înceta să mă uimească.

Nimeni din echipă, în afara noastră și a actorilor, nu înțelegea replicile actorilor, mai ales că nici măcar nu mai apucasem să traducem ultimul draft de scenariu în limba engleză, însă cu toții știau ce se întîmpla în fiecare secvență și erau atenți să-și facă meseria cât mai bine.

Cît de importantă este recupererea memoriei pentru un cineast?

Luiza PÂRVU: Existența noastră devine instantaneu amintire, adică ficțiune. Ca regizor, tot ce poți face e să te pui continuu, atunci cînd citești scenariul, la repetiții și pe platou, în situația propriu-zisă în care se află personajele tale, și să încerci să te ghidezi după adevărul personal, după propriile gînduri și emoții, atunci cînd alegi un anumit fel de a spune o poveste. Regizorul este un “filtru uman” interpus între povești scrise și filme. Este un proces permanent de gîndire, proiecție, imaginare, interpretare, analiză, în care se amestecă amintiri, povești citite sau auzite, vise, experiențe, întîlniri, păreri, conversații sau gînduri. Cred că ar fi absurd să credem că recuperarea poveștilor din trecut este recuperarea adevăratului trecut – care e o enigmă de nedescifrat, un mister căruia nu i se poate da de urmă, de vreme ce atît documentele, cît și amintirile sau urmele lor – cîntece, ficțiuni, memorii, sunt instrumente imperfecte, care nu ne sunt, cu adevărat, de folos în a înțelege/ști cum funcționau cu adevărat oamenii în alte perioade sau locuri.
Ce poți, însă, să descoperi prin filtrul acestor povești este propria ta conștiință – lucrurile pe care le simți și cele pe care le cunoști. Poveștile altora sînt pretexte de explorare personală și creativă, un proces intim în care urma unei experiențe povestite de altcineva poate deveni un punct de plecare pentru propria ta introspecție.

Toma PEIU: Memoria, în sine, nu are o valoare mai mare decît a unei “baze de date”. E important, în primul rînd, să știi de unde vii, ca să îți poți da seama încotro te îndrepți - și asta e valabil inclusiv atunci când scrii un scenariu de film. Cinemaul e forma de exprimare care lucrează cel mai îndeaproape cu memoria – tot procesul de apariție al unui film implică transformarea lui în memorie: niciuna dintre formele intermediare ale filmului (scenariul, cadrele filmate, sunetul înregistrat la filmare sau variantele inițiale de montaj) nu are valoare în sine – în cinema, lucrăm mereu cu semne vizuale și sonore care, prin alăturarea sau juxtapunerea lor, prin trimiterile sau analogiile pe care le fac, apelează la gîndirea și emoția privitorului pentru a genera sens. În felul ăsta, memoria fiecărui spectator, prin pre-existența unui cod de receptare, dar și a unui anumit bagaj cultural de raportare la lume, e parte din existența unui film.

Pentru mine, O lume nouă a început ca un pretext de a da o formă, de a aduce la viață personaje care aminteau de cele din poveștile bunicii mele – iar ideea Luizei de a folosi fotografiile noastre vechi de familie în film a fost un mod cît se poate de direct prin care am putut aduce la viață, în ficțiune, persoane care au trăit acum un secol. Cel mai elocvent mi se pare faptul că, în rolul lui Pavel Ciotloș, l-am putut “distribui” pe stră-stră-bunicul meu, care a murit acum mai bine de 50 de ani. Melodia “Bată-te, Americă, bată” – “horea” compusă de Grigore Leșe pentru versuri care amintesc de singurătatea celor care au emigrat în America anilor 1900, e tot un soi de reinterpretare a memoriei, a urmei în versuri lăsate de cineva demult, pe care etnologul de azi o re-interpretează, iar noi o recontextualizăm pe un generic de film... E un tip de recuperare a memoriei – de reconstituire – propriu exclusiv cinematografului, care creează ficțiune din oameni, locuri, obiecte sunete reale.

Experiențele personale – ale noastre și ale altora – sînt materialul pe care îl modelăm pentru a crea cinema – singura formă de creație care conservă imagini și sunete ale oamenilor reali în durate de timp, cam așa cum sînt conservate insectele în rășină. În același timp, filmele sînt moduri de a spune lucruri despre mine pe care nu le pot exprima în cuvinte – pentru că nu aș ști cum să le povestesc despre mine altfel, le pot pune în pielea unor personaje de film.

Manualele de istorie omit, din păcate, multe episoade marcante pentru istoria  României. V-ați gîndit să continuați să faceți filme mergînd pe aceeași linie de scenarii?

Luiza PÂRVU: Ne dorim să cercetăm în continuare subiectul emigrării românilor, la începutul secolului și din prezent. Mi se pare că cele două valuri de migrație sunt foarte asemănătoare și cred că, dacă oamenii din prezent ar fi știut mai multe despre cei de acum o sută de ani, ar fi avut șanse mai mari să nu repete greșelile lor, ar fi fost, poate, mai puțin vulnerabili sau naivi. Mulți români pleacă din țară cu iluzia că stau o perioadă, fac niște bani cu care se pot întoarce acasă și să-și construiască un statut social. Ei nu își dau seama de la început că timpul petrecut departe de țară, de familie, de cele mai multe ori departe și de profesia ta, cască o prăpastie foarte greu de umplut față de viața de acasă, care nu stă pe loc în anii în care tu te chinui să strîngi bani aiurea. Lucrurile sînt într-o continuă transformare, copiii cresc fără părinți, părinții și bunicii dispar, prietenii își fac alți prieteni, locul tău de muncă, locul tău în societate e luat de altcineva, nimic nu rămâne la fel ca în momentul în care ai plecat. E un cerc vicios în care oamenii intră, cu iluzia că la un moment dat vor reuși să îl rupă.

Cei mai mulți dintre emigranții români de acum 100 de ani s-au întors acasă în anii ’20-‘30, și-au cumpărat case și pămînturi, însă toate le-au fost confiscate la naționalizare, în unele cazuri peste doar cîțiva ani de la întoarcerea acasă. Unii dintre ei (nu puțini!) au fost etichetați “chiaburi” și au înfundat închisorile comuniste, iar familiile le-au fost stigmatizate.

Așa cum se întîmplă cu emigranții, cei care au rămas peste ocean au fost “generația de sacrificiu”, o generație care a luat-o de la zero și a făcut efortul de a se integra într-o lume cu reguli străine și de multe ori ostile, în numele unui viitor mai bun pentru generațiile următoare. Copiii lor au fost crescuți ca americani, adoptînd valorile societății de peste ocean. Nepoții și strănepoții lor, generații cărora nici măcar nu le mai putem spune “diaspora”, încearcă, astăzi, să conserve și să promoveze moștenirea culturală adusă din “Lume Veche”, să afle mai multe despre societatea și cultura românească în căutarea propriei identități și a poveștii de viață începute cu mult timp înainte de nașterea lor. Mă întreb dacă, peste altă sută de ani, spaniolii și italienii cu rădăcini românești vor reveni în țată pe urmele bunicilor și străbunicilor lor.

Toma PEIU: Mi-ar plăcea ca filmele pe care le vom face în continuare, bazate pe lucrurile pe care vom simți nevoia stringentă să le transpunem în limbaj cinematografic, să transmită și cîte ceva din spiritul multi-cultural al regiunii din care venim – din complexitatea istoriei noastre, puțin surprinse de programa școlară, dar trăite de noi în fiecare zi, în țară și peste hotare. Mi-aș dori cel mai mult ca spectatorii atenți să poată găsi în filmele noastre, indiferent de epoca în care va fi plasată acțiunea lor, mai mult decât ploturi și povești, bucăți de lume autentice, în interiorul convenției ficționale.

Deocamdată, pentru noi urmează o perioadă în care ne vom scufunda la loc în poveștile generației de emigranți de acum un secol, și nu mă îndoiesc că vom fi surprinși în multe feluri, iar scenariul de lungmetraj pe care dorim să îl dezvoltăm va transmite și ceva din gîndurile noastre despre lumea în care trăim, aici și acum.

a consemnat Roxana CĂLINESCU 

Foto: Root Films