Am vrut să mă fac astronom, dar am ales regia - interviu cu Constantin POPESCU

Regizorul şi scenaristul Constantin Popescu a debutat în 2002 ca prozator cu romanul Mesteci şi respiri mai uşor . Scurtmetrajul Apartamentul (2004) a fost distins, printre altele, cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul Internaţional de la Veneţia; iar Canton (2005) a fost, de asemenea, primit elogios de public şi de critica autohtonă şi internaţională. În cadrul programului "Seara de film", Institutul Cultural Român a proiectat, în premieră, cel mai recent scurtmetraj al lui Constantin Popescu, Apă, cu un scenariu după nuvela Eclipsa de D.R. Popescu şi în care joacă Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Mihai Constantin şi Ion Bechet. Aţi absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia spaniolă-engleză. Cum de aţi trecut la film? Încă din copilărie mi-am dorit foarte mult lucrul acesta. Tatăl meu lucra în domeniu şi asta m-a ajutat să ajung de mic pe platourile de filmare: nu-mi doream altceva decît să merg la filmări, chiar şi în vacanţe. Nu cred să îmi fi dorit să fac alt lucru în viaţă, poate doar în afară de o scurtă perioadă cînd am vrut să mă fac cascador, pe urmă actor şi, pe rînd, gunoier, pompier, pilot de Formula 1, cosmonaut, medic (neurochirurg, neapărat) şi astronom... Dîndu-mi seama, probabil, că nu am nici o şansă să ajung vreodată vreuna dintre chestiile de mai sus, am ales regia. Debutul ca prozator v-a facilitat relaţia profesională cu filmul? Veţi mai scrie literatură? Nu cred. Mai degrabă faptul că s-a aflat ulterior că regizorul filmului Apartamentul a scris şi o carte i-a umplut de invidie pe colegii de breaslă şi asta mi-a dăunat. Glumesc, desigur. Nu, n-a fost nici o altă legătură între aşa-zisul meu roman şi cinematograf, în afară de punctul de pornire, şi anume că, iniţial, a fost vorba despre un scenariu. Mi-a fost respins la un concurs de scenarii, dar a ajuns întîmplător la un scriitor care m-a contactat şi mi-a recomandat entuziasmat să încerc să-l public. E vorba de Radu Aldulescu. El a fost şi cel care m-a dus la România literară. Acolo le-a plăcut fragmentul şi aşa am debutat. Ulterior, Editura Cartea Românească s-a arătat interesată şi l-a tipărit. Nu ştiu dacă voi mai scrie; mi-ar plăcea. Deocamdată însă, scriu doar pentru plăcerea de a scrie. Lucrez la un volum de povestiri, chestii adunate de-a lungul timpului prin calculatorul meu, dar nu ştiu dacă va mai fi interesată vreo editură să le publice, cu toate că am o ofertă. Nu sînt deloc convins de talentul meu literar şi chiar sînt de acord cu unii cronicari care m-au făcut praf. Pe măsură ce au trecut anii, m-am convins că nu trebuie să mă iau prea în serios ca scriitor. V-aţi mai gîndit la cărţi care ar putea fi puncte de plecare pentru un film de lungmetraj? Am mai multe titluri în minte. Lucrez acum la un scenariu care are puncte comune cu cîteva dintre cărţile unor supravieţuitori ai luptelor armate din munţi din perioada 1947-1962. Dar întotdeauna mi-am dorit să scriu un scenariu după două povestiri din tinereţe ale lui Marin Preda. Şi Mircea Cărtărescu are cîteva fragmente care îmi plac la nebunie şi mi-ar plăcea să fac un film pornind de la textele lui. Aţi lucrat ca asistent de producţie cu Lucian Pintilie la filmele Prea tîrziu, Terminus Paradis, După-amiaza unui torţionar şi Niki & Flo. Cum a decurs relaţia discipol-maestru? Nu a fost niciodată, propriu-zis, vorba de o relaţie discipol-maestru. Domnul Pintilie mi-a permis, tacit, să asist la filmări, să filmez pentru ceea ce se numeşte "filmul filmului" şi altele. Asta a contat cel mai mult, pentru că nu am fost niciodată singurul asistent al domniei sale şi, oricum, am lucrat mai mult la partea de producţie, dar am profitat şi am încercat să fur cît mai mult din ceea ce făcea sau spunea, mai ales în privinţa lucrului cu actorii. Era foarte atent cu oamenii care aveau acces pe platou, deosebit de selectiv şi am realizat că sînt foarte norocos să mă aflu acolo. Mă bucur astăzi de amiciţia dumnealui şi asta înseamnă foarte mult pentru mine. Sfaturile domniei sale au fost şi sînt foarte valoroase pentru mine. Mă consider norocos că îl cunosc. Povestea din scurtmetrajul Apă se petrece în România anului 1944. Este un film istoric sau/şi o parabolă? Nu e vorba nici de una, nici de cealaltă. Este o întîmplare banală, de care mă folosesc ca pretext pentru a mai face un comentariu cu privire la lume, aşa cum o văd şi o aud eu, în legătură directă cu cele zece poveşti pe care îmi doresc să le filmez în următorii trei-patru ani. Îmi place să mă refer la rolul absurdului, al hazardului în viaţa personajelor mele şi - prin extrapolare - în viaţa oricui, dar mai ales a mea. Esenţialmente vorbesc despre mine în toate filmele pe care le regizez, aşa cum cred că face orice regizor. A fost cel mai greu film la care am lucrat în ultimii ani, cu excepţia filmului Marilena de la P7 . Vremea nu a ţinut deloc cu noi, decorul a fost inundat de mai multe ori, în fine, multe lucruri nu au mers aşa cum ne-am fi dorit, dar ăsta este un risc pe care şi-l asumă orice regizor. Una dintre cele mai grele secvenţe a fost cea în care Andi Vasluianu, rănit şi suferind, trebuie să izbucnească în plîns. N-a fost vorba de cadrul respectiv în sine, ci de faptul că exact atunci oamenii începuseră să treiere grîul pe cîmpul de lîngă decor, o cireadă de vaci cu talăngi bălăngănindu-se traversa cealaltă parte a cîmpului, mai apăruseră nişte capre, raţe, un avion (ca să fie isteria completă şi la sunet) şi, pe după dealul din dreapta, tractoarele semănau grîu. Era un vacarm înfiorător, iar noi trebuia să filmăm neapărat. Andi Vasluianu trebuia să plece la spectacol la Ploieşti (noi filmam undeva pe litoral), nici nu ne puteam baza pe prognoza meteo (care se dovedise ineficientă) şi nu ştiam cînd vom mai avea soare în ziua aceea sau în zilele următoare. Andi a fost un profesionist desăvîrşit, la fel şi echipa. Nimeni nu a protestat (în ciuda faptului că tuturor - inclusiv lui Andi - le venea să rîdă isteric, scena era de un suprarealism total), iar cadrul a fost filmat în 15 minute. Ce ne puteţi spune despre Drezina, cea mai recentă realizare a dvs.? Drezina este bazat pe o întîmplare adevărată care s-a petrecut prin 1988-1989. Este vorba despre un bărbat care a trecut graniţa de vest a României cu maşina, pe calea ferată. Şi-a transformat maşina într-un soi de drezină, punînd în locul cauciucurilor nişte roţi de vagonet. A trecut apoi, în urma unui accelerat, în Ungaria, împreună cu soţia şi copilul, dînd dovadă de mult curaj, pentru că grănicerii ar fi putut să tragă în orice clipă. Interesantă mi s-a părut însă tehnica psihologică prin care, luni de zile, tenace şi răbdător, bărbatul a reuşit să obişnuiască militarii cu prezenţa maşinii lui în zonă, la picnicuri, sîmbăta ori duminica, reuşind astfel să îi facă să reacţioneze confuz şi nehotărît la prezenţa lui în urma trenului. S-a bazat şi pe faptul că în gara lîngă care locuia mai exista o drezină asemănătoare. Cum va arăta primul dvs. lungmetraj? Este vorba de un proiect foarte personal. Nu are legătură cu copilăria sau cu "desăvîrşirea mea ca autor", dar mă regăsesc în el din foarte multe puncte de vedere. E un film care urmăreşte alienarea personajelor, drumul lor "către" şi nu "desăvîrşirea" lor, nu locul unde ajung şi de ce. Vorbesc despre punctul de plecare şi, eventual, despre călătorie. Mă interesează "motivele pentru care" şi "modul în care", nu epilogul, rezultatul, în ultimă instanţă. Dar deocamdată sînt într-una dintre etapele iniţiale. Am terminat scenariul, însă este foarte lung. Nu mă mulţumeşte ce a ieşit, mai am mult de lucru la el. Unde situaţi cinema-ul românesc la ora actuală? Cinema-ul românesc la ora actuală nu se situează. Încă. Cu excepţia tinerilor cineaşti, care îl ajută - e drept - să se situeze, sîntem abia la început. Există cineaşti români pe care îi admir şi care, la un moment dat, au dus cinematografia românească undeva destul de sus. În afară de aceste cazuri însă, îmi menţin părerea de mai devreme. a consemnat Roxana CĂLINESCU