"Am naufragiat în America şi am avut noroc" - interviu cu Norman MANEA
Norman Manea şi-a lansat recent a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a volumului Plicuri şi portrete (Editura Polirom).
În ultimii ani, v-aţi aflat printre favoriţii la Premiul Nobel, alături de alte nume mari ale literaturii. Ce sentimente aveţi faţă de acest subiect?
Nu prea ştiu ce sentimente am, este vorba despre o potenţialitate, nu despre o realitate. Deci discutăm despre ceva de tipul „Dacă şi cu parcă se plimbă într-o barcă“. Poate că ar deveni, cîndva, mai mult decît o potenţialitate, pentru mine sau pentru un alt scriitor român.
Pentru a vorbi strict pe real, mi se pare că pentru un scriitor este important dacă este vizat în această categorie, nu neapărat dacă ia Premiul Nobel. Şi asta pentru că Premiul Nobel este un soi de loterie, nu chiar o loterie, dar este o confluenţă de opinii şi interese într-un anumit moment; uneori, cum ştim bine, nimereşte ce trebuie, alteori nimereşte pe de lături şi aşa sînt toate premiile dintotdeauna. Dar eu m-am simţit flatat că am fost propus, deja de cîţiva ani, şi nu de România; acum, pentru prima dată, a venit şi din partea Uniunii Scriitorilor, ca un soi de compromis, evident.
De ce compromis?
Un compromis între ceea ce este afară şi ceea ce este înăuntru, un compromis între ce se gîndeşte de fapt şi ce poate fi util să se gîndească. Un soi de recuperare, în sensul că „da, ăsta este lăudat, nu putem să-l ignorăm la nesfîrşit, pentru că ne vom scula lumea în cap.“ Am înţeles, am acceptat, mi-am zis că, dacă ei au făcut un compromis, să fac şi eu unul. Amicul meu, Paul Georgescu, îmi spunea, pe vremea cînd încă mă aflam în ţară: „Domnule Norman, există oameni care trebuie să plătească dublu biletul la circ. Dumneata eşti printre aceştia. Nu trebuie să te necăjeşti, principalul este să ai banii să plăteşti. Şi am impresia că ai să-i ai pînă la urmă.“ Mi-am adus aminte de chestia asta şi mi-am zis că am plătit intrarea la circ dublu, aşa că, pînă la urmă, mi-au dat drumul la circ. Şi-am zis: „OK, fain.“
Sînteţi un scriitor incomod, aveţi obiceiul de a spune lucrurilor pe nume. Nu părăsim Nobelul, este un subiect prea arzător. Nominalizaţi de USR, anul acesta, alături de dumneavoastră, sînt Varujan Vosganian, Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu. Ce părere aveţi despre scrierile lor? I-aţi citit? Pe cine aţi paria?
Nu-l ştiu bine pe Varujan Vosganian, el a venit mai tîrziu, ca să zic aşa, dinspre poezie, şi n-am apucat să citesc cartea lui. Înţeleg însă că este foarte interesantă, tema este de mare acuitate – istoria zbuciumată a genocidului şi a destinului armenesc. Cred că recenziile care au apărut despre carte, foarte elogioase, sînt obiective, şi l-au propulsat pe autor în linia întîi. Nicolae Breban este un scriitor deja foarte productiv, după părerea mea de mare talent – poate excesiv talent, greu de stăpînit, de controlat. Din nou, nu-i ştiu ultimele cărţi, cele de după ’89, dar cele de pînă atunci au fost cărţi extrem de interesante şi importante, fără îndoială. Cărtărescu este un idol mai juvenil – cînd am plecat din ţară era chiar juvenil – şi-l consideram capul „generaţiei în blugi“, un poet de mare originalitate. A evoluat şi el spre proză, pe care nu o cunosc destul de bine şi n-aş putea să mă pronunţ. Este, fără îndoială, extrem de talentat.
Pariatul Nobel este legat, inevitabil, şi de cît de mult este cunoscut şi apreciat scriitorul în afară, ce alte premii internaţionale a primit – asta legitimează, într-un fel; sigur, nu este decisiv, dar influenţează, contează, cred eu.
Cărtărescu a fost elogiat recent şi în America.
Da, şi în America, dar, cu părere de rău, ce s-a scris în România despre asta este deformat. A existat o singură cronică pozitivă şi aceea scrisă de un român. Regretabil, fireşte, dar aceasta este realitatea. Acolo lucrurile stau altfel, iar scrisul lui Cărtărescu, parţial poate şi al meu, este prea complicat pentru realitatea literară americană.
Şi, în general, marca literaturii Europei Centrale este greu transmisibilă Americii. Kafka este singurul care a spart definitiv zidurile, a devenit un autor de manual. Nu cred că lumea se îmbulzeşte să-l ia pe Kafka pentru lectură în concediu. America este o ţară pragmatică, la fel şi editurile, care focalizează pe ceea ce poate avea un imediat impact public. Scriitorii americani, spre deosebire de noi, au reuşit să înveţe această lecţie, chiar cînd sînt talentaţi. Şi nu spun pentru că nu sînt talentaţi, ci în pofida faptului că sînt talentaţi. Încearcă să-şi păstreze originalitatea, dar se gîndesc şi la cititor. E tipul de democraţie populară, să zic aşa.
Mare parte din literatura dvs. este impregnată de problematizarea identităţii. Unde este acasă: în România sau în America?
Acasă este limba română. M-am resemnat într-un mod pueril, dar aş zice de înţeles, crezînd multă vreme că trăiesc într-o limbă, şi nu într-o ţară. Pînă la urmă, mi-am dat seama că este o tîmpenie, că trăiesc şi într-o ţară, şi-atunci, pentru că ţara involuase dramatic, a trebuit să plec, în ciuda dorinţei mele de a sta. Deci, casa mea este limba română, am luat-o cu mine, acolo sînt, acolo e refugiul meu. Româna a rămas limba scrisului meu şi a interiorităţii mele.
Domiciliul meu este în America, for better and for worse, cum se spune. Aşa a fost să fie. N-am vrut America, de altfel, dar am naufragiat acolo şi am avut noroc, în pofida aprehensiunii mele că va fi un dezastru contrastul între tipul meu de sensibilitate şi educaţie, şi acea lume nouă. Au fost, fireşte, contraste şi conflicte între mine şi exterior, dar am avut, cred, noroc.
Aşadar, casa mea este limba noastră comună, româna, domiciliul este în America – pe care am definit-o drept cel mai bun hotel, locul diversităţii şi al emigranţilor; am ajuns unul dintre ei, nici mai grozav ca alţii, nici mai puţin ca alţii, ci între ei.
Poate suna cinic, dar dacă nu aţi fi plecat, literatura dvs. nu ar mai fi avut parte de noua încărcătură, nu mai discuta identitatea, exilul ş.a.m.d. Să fie biografia dvs. răspunzătoare pentru succes?
Nu este răspunzătoare pentru succes, ci pentru operă. Faptul că opera a avut un anume succes trebuie analizat în contextul social şi politic. Exilul a potenţat, în cazul meu, premisele care existau: o anumită solitudine, o anumită înstrăinare şi, dacă vreţi, un anumit exil interior sau interiorizat; acestea se aflau în mine dinainte de exilul concret, şi aş zice dramatic. Dintr-odată, exilul propriu-zis a strîns toate aceste potenţialităţi, le-a dat valenţe noi, mai puternice.
Cum probabil ştiţi, eu am fost exilat încă de la cinci ani. Acestui exil timpuriu i-am spus iniţiere în existenţă: un copil este luat din coconul fericit al familiei şi zvîrlit într-un vagon de vite. Un şoc pe care el nu-l înţelege. Dar, retrospectiv, el poate să considere acest prim şoc o iniţiere, într-un fel comparabil cu şocul scoaterii din placenta mamei. Nu avea nevoie să fie zvîrlit din placentă în lume, în exilul care este existenţa umană.
Aşadar, exilul a potenţat literatura mea, strîngînd şi dînd coerenţă unor tendinţe, unor posibilităţi care existau. A devenit, într-un fel, tema centrală a scrisului meu, cu respectivele ramificaţii şi conexiuni. Exilul este o temă extrem de actuală. Am intrat, vrînd-nevrînd, în focul secolului şi al noului secol, unde exilul se extinde, iar migraţia se accelerează. Aşa a scris scenariul cel care se joacă cu mine fără să ştiu cine e.
De ce, în ultimii ani, v-aţi preocupat mai mult de memorialistică decît de ficţiune?
Scrisul mi-a fost blocat în momentul în care m-am exilat. Greu am revenit şi spre eseu, şi spre memorialistică. Însă memorialistica la care vă referiţi e, şi ea, impură. Nu este cu totul corespunzătoare genului. Cum probabil ştiţi, în cartea care mi s-a lipit ca pecete literară pe frunte, Întoarcerea huliganului, cel mai amplu capitol se numeşte „Trecutul ca ficţiune“. Asta deja spune ceva despre amestecul ficţiunii în memorialistică.
Dacă descriem, azi după-masă, întîlnirea noastră, aceea va fi memorialistică. Dacă o descriem după o săptămînă, vom avea tot memorialistică, dar puţin diferită. Şi tot aşa. Memorialistica nu este un reportaj la faţa locului, în momentul în care se produce evenimentul, ci este o retrospectivă, mai mult sau mai puţin exactă, în care intră şi alte elemente. Este, pînă la urmă, un fel de hibrid, cu tot soiul de adaosuri.
Întoarcerea huliganului, de exemplu, a fost prezentată, în România, la cererea mea, fără subtitlu; în America a apărut ca Memorii; în Italia – cu subtitlul O viaţă; în Germania – ca Autoportret şi în Spania – ca Roman. Descurcaţi-vă, dacă puteţi, şi spuneţi-mi ce este. Aş vrea să mai am răgaz să revin la proză, cît de pură pot eu s-o fac, dar intervine şi aici incertitudinea existenţei.
Mărturisiţi, în repetate rînduri, că aţi amînat plecarea din ţară. Aveaţi, pînă la urmă, vîrsta de 50 de ani. Motivul principal spuneţi că era limba – voiaţi să scrieţi în continuare în limba română. În acest caz, de ce nu v-aţi întors după ’89?
N-am vrut să plec din cauza limbii şi a formării mele culturale. Dar ţara m-a înghiontit afară. Ar fi fost frumos să mă întorc, dar, din nou, veştile din ţară m-au tot avertizat că am procedat bine, că puteam să scriu şi într-o peşteră, dacă aveam limba cu mine.
Eu am vrut să mă întorc, dar ceea ce se întîmpla pe aici nu era prea atrăgător. Aveam senzaţia, poate nu greşită, că ar fi un nou exil. Eu mă schimbasem, ţara şi oamenii, aş zice, la fel. Era o nouă aventură, incomparabil mai dureroasă, pentru că era vorba de ţara mea. Aşa că am evitat o nouă aventură, deşi am avut tot timpul nostalgii, întrebări şi tendinţe legate de întoarcere. Din fericire, vîrsta nu-mi mai permite să le am.
Mi-a plăcut mult, în mare parte, volumul Plicuri şi portrete, pretextul turneului dvs. de acum în România. Citind, am simţit că mi se permite să iau parte la scene intime, mai ales prin scrisorile care vă erau adresate. Însă nu v-a fost teamă că publicarea unora dintre acele scrisori poate fi considerată un act de indiscreţie? Dvs., de exemplu, nu v-a picat bine – spuneţi în acelaşi volum – cînd Mircea Zaciu a publicat un fragment din scrisoarea dvs. Spuneaţi: „Scrisoarea fusese totuşi una particulară!“
Ar putea fi o culpă pentru că nu am cerut aprobare, acolo unde se mai putea cere. Dar impresia mea a fost şi este că aceste scrisori, în cadrul unor portrete foarte amicale, nu fac nici un rău, dimpotrivă. Scrisorile sînt prieteneşti, nu sînt în dispută şi nu animă contradicţii, controverse şi aşa mai departe. Din punctul meu de vedere, sînt scrisori normale, prieteneşti. Sper că nu am greşit prea mult, dar îmi fac mea culpa şi spun că este o vină fericită, căci nu dezavuez sau pătez memoria prietenilor mei. Aş vrea să sper ca această dereglare să fie privită cu îngăduinţă.
Ficţiune, critică literară, eseuri, portrete memorialistice, greu de încadrat într-o formulă, atît în limba română, cît şi în peste alte 20 de limbi, multe premii naţionale şi internaţionale. Aşa s-ar traduce succint activitatea dvs. literară. Este ceva ce aţi fi vrut să scrieţi, dar n-aţi găsit momentul oportun?
Da. Un mare roman de dragoste, pe care nu ştiu dacă îl voi scrie vreodată.
Care credeţi că este cel mai mare eşec al dvs., atît în literatură, cît şi în afara ei?
E o întrebare grea... aţi venit cu toate armele pregătite.
Cred că aş putea să consider un eşec, atît în literatură, cît şi în viaţa mea, faptul că mi-am dorit dintotdeauna libertatea şi că nu am avut puterea sau curajul s-o adopt în totalitate. Am avut traume timpurii, s-a dezvoltat în mine o anumită prudenţă faţă de risc şi m-a marcat multă vreme obsesia incertitudinii – pentru că iniţierea la care m-am referit m-a pus în faţa unei realităţi mişcătoare, imprevizibile, fluide, spaima care a rezultat îmi spunea că se poate întîmpla orice, în orice moment. Cînd am citit „Povestea porcului“ de Creangă şi am văzut că prinţul se poate transforma într-o vietate respingătoare şi invers, poate reveni, prin iubire, la ceea ce a fost, mi-am spus: „Deci orice poate deveni orice.“ De aici şi spaima şi lipsa unor repere ferme, solide.
Ce aveţi în sertar acum?
Am în sertar programul cursului meu din toamnă la Bard College. Am şi ciornele unei cărţi cu care mă lupt de foarte multă vreme şi nu ştiu dacă o pot face, dar voi încerca tot posibilul nu atît să închei, cît să scap de ea, pentru că mă simt înlănţuit şi incapabil de a merge mai departe. Poate mai am timp pentru romanul de dragoste despre care am vorbit.
a consemnat Eli BĂDICĂ
Foto: Cato Lein
