„Am învăţat să privesc teatrul prin aparat“ - interviu cu fotograful Adi BULBOACĂ

Publicat în Dilema Veche nr. 627 din 25 februarie - 2 martie 2016
„Am învăţat să privesc teatrul prin aparat“   interviu cu fotograful Adi BULBOACĂ jpeg

Pe Adi Bulboacă l-am cunoscut anul trecut, la Cetate, la Divanul Degustătorilor de Film și Artă Culinară, unde, evident, făcea poze. Ne-a povestit atunci, pe malul Dunării, că ar avea chef să plece cu trenul prin țară, în lung și-n lat, și să scrie despre ce vede. I-am citit jurnalul, pe sub25.ro, și acum l-am întrebat cum a fost această călătorie. Și, mai ales, cum e cu cele două pasiuni ale sale: teatrul și fotografia.

Mai toate fotografiile din spectacolele de teatru, și cele pe care le publicăm noi în Dilema veche, au copyright cu numele dvs. Ce a fost mai întîi, pasiunea pentru teatru sau fotografia?

În primul rînd, mă bucur că pot spune că, în ultimii ani, și-au mai făcut apariția cîțiva fotografi pasionați de teatru, unii chiar mai tineri decît mine. Acum, că am stabilit asta, o să răspund la întrebare: de mic, de pe la 12 ani, am început să caut să mă exprim cumva artistic. Sora mea mai mare își lua toate laudele pentru felul în care picta, iar eu eram frustrat că nu puteam să desenez nici un cîine, o casă, nimic. A, țin minte că la grădiniță, într-un desen, am pus un copac în spatele unei case. Educatoarea m-a întrebat cum poate să iasă copacul prin acoperiș și mi‑a dat 4. La grădiniță. 4 (patru). Bun, la 12 ani am început să încerc să cînt la chitară. Nu s-a lipit nimic de mine. Într‑a ­VIII-a mi-am ales liceul după ce am văzut un spectacol de teatru cu liceeni. Fiind în public, o actriță liceană de pe scenă m-a fixat cu privirea și mi-a zis mie poezia. M-a nenorocit, nu mai pățisem niciodată ceva asemănător. Atunci am zis că vreau să merg la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ și să intru în trupa de teatru Arlechino, să fac și eu cuiva același lucru, să zăpăcesc vreo fată din public mai tîrziu. Așa s-a întîmplat, doar că nu știu să fi impresionat pe nimeni. După vreo doi ani am renunțat la teatru. Mă comparam cu colegii mei mai mari și nu îmi imaginam că aș putea să îi egalez, nu vedeam de ce să insist. Pe lîngă asta, scriam, lumea îmi spunea că o fac chiar bine, dar tot sfîrșitul clasei a X-a a fost momentul în care a început să mi se pară că mă repet foarte tare și că e cazul să las pixul. Atunci a apărut fotografia, întîmplător. Un coleg al meu de clasă a început să vină la școală cu un aparat foto, iar tatăl meu își luase un aparat digital de 4 megapixeli. Am început să mă joc și, pur și simplu, am știut că am terminat căutarea, că rămîn la fotografie. Am revizitat trupa de teatru ca să fotografiez niște spectacole, iar în vacanța dintre a XI-a și  a XII-a, nu îmi e nici acum clar cum, am fost invitat să fotografiez prima ediție a Festivalului Național de Teatru Tînăr Ideo Ideis. Un an mai tîrziu, am intrat la Film la UNATC, unde cel mai mare noroc a fost că m-am îndrăgostit de o studentă de la Actorie din anul III, după care m-am împrietenit cu toți colegii ei, i-am fotografiat în toate examenele și cam aia a fost. Deja era clar, fotografia și teatrul mergeau mînă în mînă.

Se poate trăi din fotografie?

Da, din anul I de facultate. Primii bani pe care i-am cîștigat au fost la revista ­TimeOut, cu care am colaborat mai bine de un an. Anca Ioniță, profesoara mea preferată de la facultate, mi-a fost redactor-șef. Astăzi, dacă mi-aș propune, aș putea să trăiesc doar din fotografie de teatru, dar ar trebui să strîng cureaua destul de tare.

Cît de importantă e prietenia cu actorii și cu regizorii pentru un fotograf?

Nu știu cum să formulez asta ca să nu se înțeleagă greșit. O s-o zic, după care o să încerc să o explic. Nu la prietenie țin eu, ci la a-i urmări. Sînt foarte recunoscător pentru faptul că am ajuns la Ideo Ideis la prima ediție. Am văzut acolo mulți liceeni despre care am aflat că dau la teatru și pe care i-am urmărit cu multă curio­zitate și cu foarte mult interes. Mă bucur să văd că uneori am dreptate și că ajung să îi fotografiez în spectacolele mele preferate, în spectacole ale unor regizori tineri. La fel, încerc să fiu atent cu un ochi și la studenți. Cred că împrietenirea e inevitabilă după ani întregi în care îi fotografiez. Ce e important la povestea asta este că, întorcîndu-mă în diferite teatre o dată la cîteva luni, de două ori pe an sau chiar și mai rar, simt că mă întorc la prieteni. În ceea ce îi privește pe regizori, prețuiesc într-adevăr prietenia cu cîțiva dintre ei, de la care îmi doresc să învăț, pentru că, da, recunosc, gîndul că poate m-aș apuca de regie pîndește într-un colț al imaginației. Îmi place să îi observ la repetiții pe Radu Afrim, pe Bobi Pricop, pe Mihai Măniuțiu, iar lista rămîne mereu deschisă.

Mai reușiți să vă bucurați de ce vedeți pe scenă sau sînteți atent la cadrele bune?

Mă bucur, cum să nu mă bucur? Nu sînt deloc atent la cadre. Iarăși, s-ar putea să sune arogant sau cel puțin teribilist, dar eu așa am învățat să privesc teatrul, prin aparat. Vorbesc serios. Reușesc să mă bucur și cînd las aparatul acasă, dar mă foiesc în scaun, nu am stare, nu am aceeași concentrare și aceeași prezență. Pe lîngă asta, cu aparatul la ochi, schimbînd mereu obiective, îmi fac ceva ce seamănă cu un decupaj de cinema. Jonglez cu prim-planuri și cu cadre largi, cred că e puțin altă experiență decît cea „standard“.

Ce v-ați dorit să fotografiați și n-ați reușit?

Sînt vreo șapte ani de cînd mă gîndesc că mi-ar plăcea să fotografiez ceva, orice, în fiecare zi, timp de un an, fix la ora răsăritului. Ora asta diferă, evident, în funcție de oraș și de dată. De cîte ori m‑am apucat, am reușit să mă țin de „proiect“ două sau trei zile, pînă anul ăsta, cînd mi-a ieșit toată luna ianuarie, lună pe care am petrecut-o în tren. Odată întors acasă, mi-am luat înapoi somnul de dimineață. O să mai încerc, sînt tînăr, mai am timp.

Care e proiectul de care sînteți cel mai mîndru?

Un lucru care mi s-a părut mereu esențial în fotografie a fost utilitatea. De cîte ori mă opresc să analizez din perspectiva asta, participarea la organizarea Festivalului Ideo Ideis cîștigă detașat. Mai nou, am reușit totuși să învăț că e important să fac lucruri și pentru mine, iar călătoria de o lună cu trenul prin țară a fost cea mai bună idee pe care am avut‑o vreodată.

Ce-i trebuie unui fotograf, în era democratizării imaginii, pentru a ieși din pluton?

Nu vreau să îmi întind părerile pe tema asta pe prea multe rînduri, pentru că încă mă mai prind și eu de cîte un lucru sau altul, dar am crezut mereu că prima condiție pentru ca fotografiile tale să se detașeze este să treci fiecare declanșare prin filtrul propriei personalități. Asta înseamnă să fii sincer cu tine, să ignori într-o măsură destul de mare părerile din jur și să fii primul judecător al imaginilor tale. Dacă publicul va începe să te urmărească pentru originalitatea ta, va rămîne mereu cu tine și va evolua odată cu tine. Dacă încerci să imiți, îmi vine greu să cred că vei reuși să faci asta la nesfîrșit.

Care e fotograful care vă place cel mai mult? Dar regizorul?

Am crescut cu fotografiile cu trenuri din albumul Transit semnat de Cosmin Bumbuț. Pe la 20 de ani credeam că vreau să fac fotografie de modă și îl urmăream tot pe Bumbuț. Sînt ani întregi de cînd proiectul lui și al Elenei Stancu, „Teleleu“, mă îndeamnă la drum. La începutul anului am făcut pasul ăsta, nu cred că nu i se datorează lui Bumbuț în mare măsură.

La regizor e mai ușor. Pe Radu Afrim l‑am descoperit mai întîi ca fotograf. Mi‑am dat seama destul de tîrziu că autorul fotografiilor regizate, ultraumane și superestetice e același cu regizorul unui spectacol pe care îl văzusem în anul I de facultate, în primul FNT în care mă strecuram prin intrările actorilor pînă în public.

În vară, la Cetate, pe malul Dunării, ne-ați spus că v-ați dori să plecați într-o călătorie prin gările patriei. Și ați pornit la drum. Ați pozat locuri și oameni, ați trăit în trenuri și ați ținut un fel de jurnal pe sub25.ro. Cum v-ați imaginat că o să fie și cum a fost, de fapt?

Deși am știut cu șase luni înainte că o să pornesc, cu două zile înainte de a mă sui în primul tren nici măcar nu știam spre ce regiune urmează să mă duc. Mi-am imaginat, pe rînd, multe proiecte. Mă vedeam în compartimentele trenurilor ca un fel de host TV care invită artiști și jurnaliști să călătorească și să povestească, mi-am imaginat că o să fac o prospecție pentru un proiect mai amplu, poate un spectacol de teatru în tren sau un scurtmetraj decupat doar din fotografii și o voce a unui narator care ar fi urmat să citească jurnalul meu, sau un scenariu imaginat și dezvoltat de aici. Am avut noroc ca, după prima săptămînă de călătorit, să îmi dau seama că fac asta doar pentru mine, că nu am de demonstrat nimic, că am libertatea de a mă opri dacă sau cînd mă plictisesc. A fost foarte odihnitor, pentru minte în primul rînd.

Îi schimbă pe oameni aparatul de fotografiat? Cum îi convingeți să se lase pozați?

Pe cei mai mulți îi schimbă foarte tare. Cred că am reușit să îi fotografiez pe bune doar pe cei cîțiva prieteni foarte apropiați pe care îi am. Doi, ca să fiu mai exact. De convins, nu mă chinui să-i conving pe oameni, dacă nu vor, îi las în pace. Am auzit că sîntem vreo șapte miliarde pe Pămînt.

Am fost, la un moment dat, în copilărie, cu trenul pînă la Dresda. Am mers mai mult de 60 de ore. După ce am ajuns, cîteva zile am trăit cu senzația că legănatul ăla nu se va mai opri niciodată. Ați simțit asta?

Atîta o să zic: eram de vreo trei săptămîni în tren cînd m-am oprit la Rîmnicu Vîlcea să fotografiez un spectacol și nu am putut să refuz o cameră încălzită și un pat cît un compartiment de tren. Cînd m-am pus să dorm m-am foit ce m‑am foit, după care mi-am pus pe YouTube „4 ore de zgomote de tren“. Am adormit după primele două minute.

Ce ați păstrat, dincolo de imagini?

Dincolo de imagini și de cîțiva oameni interesanți pe care i-am întîlnit, am reușit să păstrez liniștea pe care o aveam în jurul meu. M-am întors decis să îmi împart timpul puțin altfel, să păstrez mai mult pentru mine. Sînt vreo trei săptămîni de cînd m-am dat jos din tren și mă mir și eu că pînă acum mi-a ieșit.

Cum se vede lumea de pe geamul unui tren?

M-am gîndit de multe ori la asta. Se vede ca de pe o plasmă Ultra HD cu o diagonală atît de mare încît de multe ori nici măcar nu îi vezi marginile. Nu am televizor de cînd m-am mutat de la ai mei, de opt-nouă ani. Dacă ar fi vreun canal care să dea ce vedeam eu pe fereastră din tren, aș lua probabil în considerare un abonament TV. Am vrut să văd țara asta mai bine, înainte de a mă plimba și mai mult pe alte continente. Plănuiam o aventură prin Brazilia sau oriunde în America de Sud, dar mi-am dat seama că pot avea parte de surprize plăcute și la 50 de kilometri de București.

Ce personaje ați descoperit?

În afară de controlori pasionați de meserie, umani sau foarte glumeți, cred că personajul meu preferat este o fată pe care am cunoscut-o la granița cu Ucraina. O tipă de 22 de ani, care vorbea cu o prietenă mai mult în ucraineană, dar în momentul în care am început să povestim a schimbat nu numai limba, ci și tonul. O fată foarte puternică și inteligentă, care mi-a zis că în seara zilei în care făceam cunoștință urma să sărbătorească acasă Ajunul Crăciunului, pe rit vechi. I‑am promis că o să vin să văd colindătorii și slujba de la biserică. M-am ținut de cuvînt, m-am mirat și m-am bucurat foarte tare să o cunosc.

Ce urmează?

Concret de tot, urmează să stau locului o vreme, poate mai fac doar cîte un drum de-o zi sau două după cîte o premieră prin țară. M-am închis destul de mult în studio, fotografiez actori. Sînt pe cale să lansez, împreună cu două prietene, o platformă de casting prin care doresc să pun umărul la civilizarea industriei de film. În rest, știu că la vară vine sezonul de festivaluri de teatru, de film, așa că o să vreau să mai înghesui pînă atunci măcar o călătorie cu trenul prin Balcani și, poate, una în Europa.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto autor: Radu Afrim
Foto spectacole: Adi Bulboacă

p 17 2 jpg
Singurătate
Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine.
951 17 Breazu jpeg
Capsule de timp
Considerate atunci prea bizare, vor fi lansate, din nou, 30 de ani mai tîrziu, devenind un fel de dioramă a felului în care a putut naviga o fabuloasă formație uitată a anilor ’80 prin soundscape-ul începutului deceniului următor.
951 21 Pavilionul SUA   Simone Leigh jpg
Laptele viselor la Veneția
Ediția din acest an nu e, din fericire, grandioasă și nici sentimentul de parc de distracție nu mai e la dispoziția ta, ca pînă acum.
TIFF anunță Sunscreen jpg
Organizatorii TIFF anunță prima ediție SUNSCREEN, un nou festival de film la Constanța
Între 8 și 11 septembrie, spectatorii din Constanța vor putea urmări pe marele ecran zeci de filme de succes și se vor bucura de întîlniri cu invitați speciali din lumea filmului.
p 16 Pdac Iamandi jpeg
Jurnalele (bombardării) Berlinului
În goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă.
p 17 2 jpg
Pe holurile facultății
Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.
950 17 Audio1 jpg
Contra naturii
Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.
p 21 Portretul lui Novalis,1943 jpg
Victor Brauner, vizionar, magician și alchimist
Începînd cu anii 1939-1940, creația pictorului este influențată de literatura romantică și de ezoterism, îndreptîndu-se cu deosebire către scrierile lui Novalis în care artistul consideră a fi găsit ecoul propriei sensibilităţi.
Piața Unirii din Cluj Napoca   Foto Nicu Cherciu jpg
Spectatorii sînt așteptați la un eveniment impresionant, care ia startul în Piața Unirii din Cluj-Napoca
Pînă pe 26 iunie, cel mai mare eveniment cinematografic din România va aduce în orașul recent desemnat UNESCO City of Film peste 350 de proiecții.
p  15 The Plains jpg
21 de drame
Dacă veniți la cea de-a 21-a ediție de TIFF exclusiv pentru filme, iată 21 de titluri care s-ar putea să vă placă.
949 16 freemnas schimbare png
Noaptea alegerilor
Votul e o iluzie, nimic nu se va schimba pentru visători & imigranți.
p 17 jpg
Ciclon
Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.
949 17 Breazu jpg
Perspective și traume
De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.
Al Tomescu jpg
Alexandru Tomescu cîntă „Anotimpurile” lui Vivaldi
„Anotimpurile” lui Vivaldi sînt interpretate la Sala Radio de apreciatul violonist Alexandru Tomescu, în concertul ce închide stagiunea Orchestrei de Cameră Radio.
Film Food 2022 jpg
TIFF 2022: Cine de 5 stele inspirate din povești de pe marele ecran, la Film Food
Secretele celor mai apreciate bucătării ale lumii și poveștile oamenilor care îndrăznesc să testeze limitele convenționalului se întorc în secțiunea Film Food la Festivalul Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca), dedicată cinefililor pasionați de experiențe culinare inedite.
p 23 Georges Clarin jpg
Teatrul de odinioară, scrinul femeilor
Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.
948 16 sus Romila jpg
Poetul și moartea
Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată.
948 16 jos SAxinte jpg
Logica vieții, nervurile poeziei
Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.
948 17 1 foto Albert Dobrin jpg
Palatul minții și palatul de păpuși
Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.
948 15 afis craiova jpg
WhatsApp Image 2022 06 03 at 19 12 39 jpg
Sala Radio 8 iunie 2022 jpg
Concert Mozart / Haydn la Sala Radio
Miercuri, 8 iunie 2022, de la ora 19:00, veți avea ocazia de a asculta la Sala Radio un concert Mozart / Haydn prezentat de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Gheorghe Costin.
EducaTIFF 2022 png
TIFF lansează opționalul de educație cinematografică pentru elevi
Programul EducaTIFF continuă să se dezvolte la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie).
947 16 sus BAS jpeg
Maimuțe, muzică și baseball
Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia, ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de „unheimlich” care a devenit marca autorului nipon.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.