„Am avut ghinionul de a nu aparţine nici unei generaţii“ – interviu cu Barbu CIOCULESCU

Fiul criticului Şerban Cioculescu, scriitorul Barbu Cioculescu (n. 1927) a publicat volume de poezie, proză, eseuri şi critică literară, memorialistică (selectiv): Amintirile unui uituc (2014), Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei (2004), Grădini în podul palmei (2000), Palatul de toamnă (1976), Cerc deschis (1968). A tradus din Anatole France, A.E. van Vogt, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut ş.a.

„Aici a lucrat şi a creat, între anii 1936-1988, academician Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar“ – str. Turnescu nr. 5, Cotroceni, vizavi de Palat. Cîte generaţii Cioculescu au locuit în această frumoasă casă? Ce ascunde „numele“ Cioculescu?

La noi, exceptînd familiile boiereşti care au acte de prin secolul al XVII-lea, oamenii mai puţin nobili le au de la începutul secolului al XIX-lea, cînd s-au făcut primele înregistrări de naşteri şi botezuri în ţară şi cînd, în satul Bălţaţii de Jos din Mehedinţi, s-a născut Stanciu Mazilu zis Cioc, pe la 1820 şi ceva. Erau deci săteni înstăriţi – „mazil“ asta însemna, era echivalentul răzeşilor moldoveni.

Familia are patru generaţii de intelectuali, pentru că Ştefan Cioc, străbunicul meu, a fost primul ţăran din Bălţaţii de Jos care a purtat pălărie. Nicolae Cioculescu, bunicul meu, inginer naval, la 15 ani a compus imnul liceului din Turnu Severin, care s-a cîntat prin 1877: „Din Carpaţi pînă la Mare / Din Carpaţi în răsărit / Să strigăm cu mic, cu mare, / Visul nostru s-a-mplinit“. Băiatul meu este a patra generaţie de intelectuali – cercetător ştiinţific şi autor de cărţi de teorie, evident că aparţine acestei branşe; poartă şi numele Şerban. Putem deci vorbi de patru generaţii, fără nici un fel de exagerare, ceea ce pentru societatea românească e destul de bine, ţinînd seamă de faptul că – repet – nu avem documente pentru marea majoritate a populaţiei. Catagrafia boierilor moldoveni înregistra cam 2500 de familii boiereşti, şi tot atîtea şi munteni.

Cum era o zi „obişnuită” alături/împreună cu tatăl dvs.?

„O zi împreună” a însemna zilele de duminică, zilele cînd venea la noi sora mamei, Paula Manoilescu, sau veneau ploieştenii, fratele mamei cu verii mei. Era o zi destul de obişnuită şi liniştită, pentru că familia Cioculescu a fost o familie armonioasă, părinţii s-au înţeles foarte bine, s-au iubit toată viaţa, încît, într-un fel, nu zic că i-am stingherit, dar eram al treilea. Am fost crescut destul de liber şi lăsat pe seama mea, ceea ce într-o bună măsură mi-a priit. Erau copii din burghezie duşi de mici la pian, la lecţii de engleză, de franceză, erau şcoliţi. Mi-aduc aminte că, făcînd o vizită prietenului meu Lulu Tanoviceanu, a cărui mamă fusese colegă cu maică-mea la Şcoala Centrală de Fete, băiatul s-a aşezat la pian, la o improvizaţie, în timp ce la mine se vedea că am venit de la joacă. Am fost crescut mai aproape de natură.

Aţi prins schimbarea de regim la o vîrstă adolescentină. Cum aţi perceput acel moment? Eraţi întrucîtva „pregătit“ de atmosfera din familie, se simţea „în aer“, în afară de veştile oficiale transmise la radio?

Momentul 23 August 1944 a găsit societatea românească foarte împărţită, scindată. Mulţi au fost îngroziţi ştiind că vin ruşii şi că va fi un tăvălug, alţii au fost bucuroşi că s-a încheiat războiul şi că au schimbat tabăra. Aşa că, în aceeaşi noapte în care tata a destupat o sticlă de şampanie, foarte bucuros de schimbarea făcută, vedeam camioane trecînd în sus şi-n jos, cu ofiţeri şi soldaţi. Nu mai ştiau nici ei pe ce lume sînt. În casă, atmosfera a fost totdeauna democratică, de stînga. Tata era de stînga, un om moderat în principii, dar foarte decis, şi care le aplica şi în viaţa particulară, prin faptul că era foarte echilibrat şi nu avea porniri. Era un om pe care nu l-am văzut niciodată, de pildă, mînios. În genere, prefera zîmbetul şi buna dispoziţie. De exemplu, la masă era absolut interzis să te cerţi sau să se schimbe vorbe grele între comeseni.

Nu pot zice că am prevăzut actul de la 23 August, deşi se simţea că ceva trebuie să se întîmple, pentru că ruşii ocupaseră deja jumătate din Moldova, se apropiau de linia Galaţi-Nămoloasa. Ceea ce s-a întîmplat la 23 August a fost o schimbare de ultim moment a jocului de cărţi. Cînd au ocupat Bucureştiul, avînd grijă să intre întîi cu divizia „Tudor Vladimirescu“ şi cu steagul românesc, lumea i-a aplaudat pe ruşi şi i-a primit cu flori.

Societatea românească era scindată. O minoritate era germanofilă. Marea majoritate a societăţii însă – mă refer la societatea intelectuală, fiind de formaţie franceză şi fiind o generaţie care îşi făcuse studiile în Franţa, care avea biblioteci de cărţi franţuzeşti, care citea la Bucureşti presa franceză – a suportat destul de prost alianţa cu nemţii. Fapt imposibil de evitat fiindcă, dacă nu ne aliam cu ei, ne ocupau. Alegere nu prea a fost. Actul de la 23 August a fost impus de necesităţi. Nu se poate pune problema dacă a fost sau n-a fost bun. El a fost impus de realităţi. Nu puteam continua războiul. Venea toamna, trebuiau să se deschidă şcolile. În oraşe, care se aflau sub bombardament american – ministerele erau toate evacuate din Bucureşti în oraşe de provincie şi ar fi trebuit să revină –, se simţea că trebuie să se întîmple ceva înainte de 1 septembrie. Şi a fost acest 23 August, curajos realizat. Ceea ce a făcut atunci Regele Mihai a fost un act de un curaj extrem şi de maximă îndrăzneală politică.

Care a fost reacţia celor mai tineri? Cum a fost episodul de la „Sf. Sava”, din acea perioadă?

Tocmai despre asta nu vă pot vorbi, pentru că în toamna lui 1944 m-am îmbolnăvit de plămîni şi clasele a VII-a şi a VIII-a le-am dat în particular. Nu pot să-mi dau exact seama ce s-a întîmplat în clasă după 23 August. Presupun că întreaga clasă a fost înscrisă într-o nouă organizaţie şcolară care anunţa UTC-ul, aşa cum în facultate era UNSR-ul (Uniunea Naţională a Studenţilor Români) care a devenit apoi UTC. Adică am fost uşor-uşor conduşi către comunism şi, efectiv, nu-mi dau deloc seama ce s-a întîmplat cu fiecare în parte. Se întîmpla, de pildă, că în aceeaşi clasă era şi Dumitraş, băiatul directorului liceului, era şi Dragu Popescu, băiatul profesorului de istorie, eram eu, băiatul profesorului de franceză, era Alexianu, băiat de profesor, în acel moment guvernator al Transnistriei – eram aşadar cîte patru-cinci copii de profesori într-o clasă, lucru rar întîlnit. Joli Vasile Drăguţ, istoric de artă, cred că era bursier. O bună parte din colegii de clasă erau nu numai bursieri, dar şi interni. Şi erau aleşi pe note bune. Jumătate din clasă era alcătuită din elevi cu părinţi cu stare, iar jumătate din bursieri de merit. În acest fel, Colegiul Naţional „Sf. Sava”, foarte îndrăgit de Joli şi formativ pentru el, semăna cu colegiile englezeşti ale timpului. Era un liceu al autorităţii acceptate. Părea că, de fapt, nu există nici un fel de autoritate, pentru că elevii, fiind mîndri că aparţineau Colegiului „Sf. Sava”, nu-şi făceau liceul de rîs.

Legat de momentul cu manifestele?

Eu cumpărasem din oraş o mică maşină de tipărit – de fapt, o jucărie de copii – cu litere de cauciuc care se montau pe o mică bandă; puteai să faci un afiş de formatul unui sfert de coală, hîrtia trebuia să aibă lipici pe verso, ca să poată fi umezită şi lipită. Am făcut o serie de manifeste din partea Tineretului Conştient Român, sau cam aşa ceva, care nu aparţinea propriu-zis nici unei formaţiuni. Atunci m-am îmbolnăvit eu şi atunci a venit la mine Galia Henegariu, sora lui Colea, să-mi spună că băieţii au fost arestaţi, dar să nu-mi fie frică că nu mă vor turna. Printre cei arestaţi erau Joli, Henegariu şi Dinu Komorovski. Eu eram al patrulea. Ei au fost judecaţi într-un moment în care magistratura era încă cea veche, încît au luat pedepse uşoare, care nu le-au distrus dosarele. Căci putea să fie ceva care să le atîrne pentru tot restul vieţii. Au fost uşor şterse.

În clasa a IV-a de liceu, ungurii, care ocupaseră nordul Ardealului, se dedau la crime şi la ticăloşii, uciseseră mai mulţi protopopi români, izgoniseră din Cluj toată intelectualitatea română, nu mai exista nici un farmacist român în Cluj. Indignat, Colea a hotărît să aruncăm în aer ambasada Ungariei de pe strada Cantacuzino. Şi atunci m-am dus în întîmpinare să văd ce se poate face. Era o clădire mare, înconjurată de un zid foarte înalt; evident că nu se putea face nimic. Dar asta era mentalitatea lui Colea. Eram toţi adolescenţi. E de mirare cum nu s-au prins Joli şi Komorovski, persoana sceptică prin excelenţă. Asta se întîmpla cu un an înainte să facem acele afişe şi acea mică mişcare. Făcuserăm, la un moment dat, prin Colea, rost şi de un pistol. Acest pistol a fost ascuns de Colea într-o geantă, sub lemnele de foc ale blocului. După ce a ieşit din puşcărie, s-a dus glonţ acolo să vadă ce se întîmplase cu pistolul. Dispăruse. Cineva furase geanta cu arma. Temerea a fost să nu se facă o percheziţie care să descopere şi să i se dea alte pedepse. A fost o aventură de colegieni.

Ce profesori/mentori păstraţi în memorie ca modele?

Colegiul „Sf. Sava” a avut profesori foarte buni. Unii dintre ei erau la sfîrşitul carierei, destul de vîrstnici şi cam plictisiţi, alţii au plecat pe front şi în locul lor au venit suplinitori. Nu pot zice că am avut un profesor formativ. De pildă, la română, unde eu mergeam cel mai bine, era profesor Florea Ilioasa, un om foarte binevoitor, care venea însă din învăţămîntul elementar şi care ne punea să învăţăm fiecare cîte o strofă dintr-o poezie, ca să nu ne îmbîcsim mintea. Exact ca-n clasele primare. Ţin minte că, la un moment dat, la o lecţie despre poezia eminesciană, ne-a întrebat: „Ştiţi voi, băieţi, ce este această Floare albastră?” Am ridicat numaidecît mîna să răspund. Mă gîndeam la Novalis. „E o floricică care creşte în curte”, a venit răspunsul profesorului. Fără comentarii.

Nu am avut nici un profesor de care să mă ataşez în mod deosebit. Am avut însă profesori pe care-i ţin minte. Pe Eugen Ionescu, de pildă, l-am avut profesor la franceză un an întreg. El a fost cel care i-a dat numele lui Joli. Cînd l-a strigat la catalog „Drăguţ. Ah, Joli”, şi din acel moment aşa i-a rămas numele. Eugen Ionescu era zîmbăreţ, binedispus şi pus pe şotii. Cu el am făcut literatura Evului Mediu francez. L-am făcut pe Villon, şi cînd mă uitam la el mi se părea că seamănă cu Villon, al cărui portret fizic nu se cunoaşte, dealtfel. Stăteam în banca întîi din mijlocul clasei într-o vreme, şi eram foarte sprîncenat, cu un păr care-mi venea pe frunte şi, cînd se apropia de mine, mă uitam pe sub sprîncene la el şi imediat pleca. L-a întrebat pe tata: „Barbu e legionar?” Probabil că avea obsesia legionarilor. A fost un an de franceză foarte bun. Am mai avut un profesor de franceză foarte bun – Vicol. Apoi profesorul de ştiinţe naturale, un savant, locuia chiar pe strada Turnescu şi îl vedeam cum venea însingurat către casă, un om firav şi savant. El îi pregătea pe elevi pentru intrarea la medicină, avea şase-şapte-opt elevi cu care făcea desen anatomic. Ceilalţi elevi trebuiau să stea liniştiţi. Şi dacă nu puteau sta liniştiţi, aveau voie să iasă din clasă, iar nota minimă era 8. Dacă cineva făcea zgomot în clasă, i se spunea: „Stai liniştit că acu-ţi dă 8.”

Amintiri din liceu… Am fost cu toţii foarte marcaţi. Mai ales Joli a rămas un fan al liceului toată viaţa şi a avut ocazia să şi intervină în „fiziologia” liceului, prin aceea că, atunci cînd clădirea a intrat în reparaţii, el a venit cu echipa de la Institut şi au făcut o mare frescă în holul liceului, unde şi-a pus şi el numele. Dacă intri pe scara principală a liceului în holul cel mare, ai să vezi numaidecît această frescă care i se datorează. Tot el era cel care-i anima, în fiecare an, pe foştii savişti, pe la diverse restaurante, pe strada Paris sau în alte locuri ne întîlneam cu mare drag şi, de la un moment dat, din păcate, fără el. Acum ne mai întîlnim numai patru colegi, din cele trei clase care însumau cam 150 de elevi. Mai sîntem în relaţie cu foşti săvişti şi ne întîlnim în fiecare an de Sf. Sava, la Casa Universitarilor, unde luăm o masă şi unde îl pomenim, evident, şi pe Joli.

Dintre foştii mei colegi de clasă am rămas în legătură cu doi sau trei, şi în primul rînd în legătură cu el. E foarte curios că, atîta vreme cît am fost colegi – în clasa a VII-a şi a VIII-a eu am lipsit –, el era pasionat de chimie, voia să devină chimist. Nu ştiu cînd s-a petrecut în el această schimbare către istoria artei, presupun că a făcut o excursie pe la mănăstiri şi i s-a deschis mintea spre alte orizonturi, în care ulterior a devenit un erudit.

Sînteţi un reprezentant/martor al generaţiei dvs. Ce a însemnat ea, la vremea respectivă, ce ecouri mai răzbat acum, pînă la noi? Dintre colegii de liceu, care v-au fost mai apropiaţi? Dar dintre cei din facultate?

Nu am aparţinut unei generaţii de felul celei numite Generaţia ‘27. Împrejurările nu au îngăduit acest lucru pentru că noi am fost retezaţi la 17-18 ani cînd, dintr-odată, intrînd în învăţămîntul universitar, unde ne-am fi putut dezvolta, facultăţile au devenit instituţii de propagandă marxist-leninistă. Joli a avut ideea foarte bună de a urma Institutul de Arte care a fost oarecum ferit de acest flagel, nu în întregime, dar i-a permis să se formeze şi să capete o linie de existenţă pentru restul vieţii. Cînd am dat examen la facultate, am dat la două facultăţi, mai întîi, evident, la Facultatea de Litere; am prins ultimul an al lui Călinescu care a recitat cu brio unul dintre textele Jurnalului său literar. Facultatea începuse deja să fie puternic politizată. Atunci m-am dus la Drept, unde cel puţin învăţam lucruri noi. La Litere fiind, mă gîndem că, dacă aş fi răspuns exact cum cerea manualul, cursul, profesorul m-ar fi întrebat: „Dar şi tatăl dumitale e de aceeaşi părere?” Pentru că, în acel moment, tata se afla în vie opoziţie cu regimul, şi Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu erau tot timpul vizaţi ca reprezentanţi ai criticii literare neangajate, idealiste şi cu alte teme devenite între timp incriminatorii. Aşa că la Litere nu aveam ce căuta. Nu pot să zic că am avut o vocaţie pentru Drept şi nici nu ştiu dacă aş fi avut vreo vocaţie pentru vreo facultate oarecare. Joli şi-a găsit această vocaţie şi a fost, pentru el, drumul drept al unei vocaţii de o viaţă întreagă. Iubea ceea ce făcea şi îi plăcea ceea ce făcea. Ţin minte cînd mi-a dat o carte de-a lui, monografia Dărăscu, cînd mi-a adus-o, ce-a scris apoi despre Matei Basarab, cînd mă invita în redacţia revistei Arta, într-o clădire care fusese într-o vreme bordel. I-am spus: „Mie-mi pare cunoscută clădirea asta, se pare că am mai fost aici.” El a izbucnit în rîs. Altădată mi-a zis: „Scrie neapărat un articol despre culori în opera lui Matei Caragiale.”

Între timp, apăruse şi o carte a lui Iordan Chimet, o carte masivă şi foarte frumos alcătuită despre arta sud-americană. Nu pot să-mi dau seama cum a putut Chimet să intre în legătură cu atîţia artişti sud-americani care i-au trimis date, crochiuri. Joli mi-a zis: „Fă-mi o recenzie pentru revistă” – ceea ce evident că am şi făcut. N-am fost niciodată în excursii cu el – aşa s-a întîmplat –, dar ne vedeam destul de des.

Normator, corector, poet

Cînd aţi intrat la facultate şi cînd aţi absolvit? În facultate aţi studiat ceea ce vă interesa, cursurile erau politizate, se simţea „mîna“ rusească?

Am intrat la facultate în 1947 şi am ieşit în 1956, la Facultatea de Drept. Adică am urmat trei ani la cursuri de zi şi apoi am reluat, după ani de zile, la fără frecvenţă, ţinîndu-se seama de cei trei ani pe care-i făcusem la zi. Asta ca să am totuşi o facultate şi să nu fiu singurul din familie care să fi rămas doar cu bacalaureatul, ar fi fost o ruşine. A fost mai mult o ambiţie de familie. Dar această diplomă mi-a prins bine pentru că la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ a fost echivalată cu diploma de la Litere.

Din ce motiv aţi fost dat afară din facultate?

Încă din anul I, în facultate se formase un mic grup alcătuit din tineretul liberal licean intrat în facultăţi. Eu nu eram liberal, dar eram prieten cu ei. Acest grup era motorul anticomunist din facultate. Şi chiar am izbutit să răsturnăm comitetul de an, propus de către UNSR, şi să alegem un comitet dintre noi, ceea ce a făcut să fim foarte rău văzuţi. Aproape toţi au fost daţi afară din facultate încă din primul an. Eu am izbutit să ajung în anul II cînd, după ce am luat toate examenele, am fost chemat şi mi s-a spus că am rămas repetent pentru că nu m-am prezentat la nici un examen. Era ca-n Kafka. Mi s-a spus: „Iată ce se întîmplă, dumneata n-ai avut frecvenţă“; „Fără frecvenţă nu m-aş fi putut prezenta la examene“; „Da’ dumneata nu înţelegi că nu te ai prezentat?“; „Dar acestea sînt notele pe care le am luat la examene“; „Cum era să iei note la examene dacă nu te-ai prezentat?“ Asta a fost discuţia între mine şi profesorul respectiv. Am fost cinci în situaţia de a ni se retrage frecvenţa după ce dădusem examenele. Ulterior, trec odată pe la facultate şi mă văd admis. Adică trecusem în anul III. În anul III, o parte din examene se dădeau iarna şi o parte vara. Cele patru examene de iarnă le-am luat. Cînd să intru în sesiunea de vară, la una din materii nu mi s-a dat frecvenţa şi atunci am rămas repetent automat. Ca repetent, taxa era dublă, lasă că trebuia să iau anul de la început. Taxa mea de facultate în primul an fusese 1000 de lei, eram în comitetul de an. În anul II – 12.000, nu mai eram în comitet, în anul III – 170.000. Dacă rămîneam repetent trebuia să plătesc 170.000 plus încă pe atîta, adică valoarea casei. Evident că nu m-am mai reînscris. A fost o modalitate de a mă îndepărta din facultate. Am fost şi ultimul care am zburat în acest fel. Cît despre ceilalţi – Colea Hehegariu, de pildă, a fost împins pe scări în jos, deci fizic. Mie mi-au făcut această manevră de subsol, să zic aşa. Asta era prin 1950.

În 1956, bunul meu prieten Costel Mareş, care ulterior a plecat în Germania, mi-a spus: „Uite ce e, e momentul să te reînscrii în facultate“. Şi m-am reînscris la fără frecvenţă. N-am mai avut nici o dificultate în facultate. Dar, repet, nici o singură zi nu am lucrat în domeniul specialităţii mele, ca să zic aşa, adică Dreptul.

Parcursul dvs. profesional a fost unul lin, firesc, sau a trebuit să apelaţi la formule machiavelice pentru a vă putea afirma şi menţine în rîndul întîi al intelectualilor/publiciştilor vremii?

Foarte mult timp nu am avut acces în domeniul cultural, pentru că acest domeniu aparţinea exclusiv cadrelor partidului sau acceptate de către partid. Era o lege secretă care spunea acest lucru, de care n-am ştiut nimic. Împreună cu colegii mei daţi afară din facultate am urmat o şcoală de şase luni ca normator în construcţii, şi ani şi ani de zile eu am fost normator de fabrică şi şantier. Din care am trăit, căci aveam o leafă de 875 de lei, care era socotită o leafă bună. Tata era cît pe ce să obţină un post la Patriarhie cu 600 de lei pe lună şi în ultimă instanţă i s-a spus că nu e posibil. Deci n-a putut avea nici măcar o slujbă de 600 de lei pe lună.

Am intrat în cîmpul literar încet, publicînd cîte o poezie în Gazeta literară, apoi mi-au publicat şi o pagină de poezie. Cei cu care lucram în atelier n-aveau habar de lucrurile astea şi nici nu le aduceam la cunoştinţă, ca nu cumva să fiu dat afară, pentru că acolo era un mediu muncitoresc. Nu era un mediu stricat, pentru că aceşti oameni erau mai corecţi de felul lor decît intelectualii, nu se mîncau între ei, îşi făceau treaba lor, erau oameni dintr-o bucată, care îşi făceau treaba, pur şi simplu. Nu pot zice că m-am simţit înjosit fiind normator sau că m-am simţit nedreptăţit. Era o modalitate ca oricare alta de a-mi cîştiga existenţa. De alt­fel, înainte de a fi normator, am fost cîţiva ani corector la Editura Ştiinţifică şi la Editura pentru Literatură, pînă cînd a apărut acel decret că nu puteai lucra în domeniul culturii decît ca membru de partid. Atunci n-am mai găsit nicăieri un post de corector, care însemna foarte mare lucru. Şi poetul Petre Stoica fusese în­tîi corector, şi criticul literar Gabriel Dimisianu, şi prozatoarea Sânziana Pop şi poetul Ion Gheorghe, o serie întreagă de scriitori au început prin a fi corectori la cîte o revistă literară.

A fost o trecere înceată către cîmpul literaturii, aproape neobservată, pe măsură ce s-a produs aşa-numita liberalizare de prin anii ’62-’68, anii morţii lui Dej şi primii ani ai lui Ceauşescu, pînă cînd noul regim s-a aşezat bine pe locuri şi cînd literatura a fost lăsată cam de capul ei. Atunci am putut şi eu să reintru în cîmpul literaturii, afirmîndu-mă cînd şi cînd, pentru că totuşi locurile erau cam ocupate. Printre altele, eu am avut nu durerea, cît ghinionul de a nu aparţine unei generaţii. Poeţii care au ieşit la iveală în acel moment, ’64-’65, adică Nichita, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Pituţ, erau mult mai tineri decît mine, erau înglobaţi în altă generaţie. Ei au fost o generaţie, eu nu am avut generaţie, am fost un singuratic, şi rămîn un singuratic, pînă la urmă, mai cu seamă că aceia cu care am pornit la drum, adică „kalendiştii“, erau mult mai mari decît mine ca vîrstă – Tonegaru, născut în 1919, Pavel Chihaia, cu vreo cinci ani mai în vîrstă, eu eram cel mai tînăr în mica lor familie.

Eram în clasa a VII-a de liceu şi una dintre colege, care era foarte frumuşică, m-a rugat să-i dau cărţile mele ca să-şi facă o pregătire pentru începutul anului şcolar următor. Şi aveam ghiozdanul plin de cărţi. Pe drum, am dat peste Pavel Chihaia şi Constant Tonegaru. Am găsit-o pe respectiva duduie în pat cu amigdalită, cu febră şi foarte roşie la faţă, avînd chef de vorbă, şi eu ştiam că cei doi m-aşteaptă în stradă, sub geam. După patru-cinci minute, la un moment dat, am auzit nişte ţipete: „Barbu, las-o-n pace pe Maia, nu-i mai fă nu ştiu ce...” Mi-am luat repede la revedere, am zburat pe uşă, să n-audă... Astfel era tovărăşia noastră, au fost ani frumoşi, anii unor prietenii pe viaţă: Tonegaru, care a avut o viaţă scurtă, Pavel Chihaia, care are acum 92 de ani şi îmi spune: „Mă simt cu voi ca în familie.” Într-adevăr, parcă am fi rude. Ţin minte că la înmormîntarea lui Tonegaru – a murit în 1952, la 33 de ani –, i-am scos coşciugul pe umeri; fiind un coşciug lung, cam pentru cineva care avea aproape doi metri, n-a putut fi scos pe uşă, a fost scos pe geam. El locuise cu maică-sa în două cămăruţe, pe Alexandru Cuza la 13 bis. Poetul care conducea de fapt generaţia, Dimitrie Stelaru, locuia într-un fel de pod de porumbei...

„Turnătoria era obligatorie prin Constituţie“

Dacă ar fi să faceţi un portret global al Securităţii comuniste, care ar fi principalele ei mecanisme de funcţionare? Asta ca o lecţie pentru cei mai tineri.

În trecut, Securitatea nu-l apăra pe cetăţean, ci se apăra pe ea însăşi, mai cu seamă apăra regimul. Şi, de fapt, reprezenta teroarea. E foarte greu pentru cineva care s-a născut după căderea comunismului să-şi dea seama ce presiuni asupra societăţii exercita nu atît Securitatea, cît „umbra“ Securităţii, obsesia Securităţii, într-o societate cu 200.000 de turnători şi unde, de fapt, turnătoria era obligatorie prin Constituţie. Căci orice cetăţean era obligat ca acolo unde se produc acte împotriva orînduirii să le denunţe. Or, simpla bîrfă la adresa regimului era un act de ostilitate împotriva Puterii, un act împotriva clasei muncitoare. Într-o ţară în care fiecare om îşi avea un dosar de cadre şi în care nici unul din dosarele de cadre nu era curat – pentru că nu exista om care să nu aibă fie un unchi popă, fie un bunic care să fi avut măcar zece hectare de pămînt, fie un văr la puşcărie, fie altul care încercase să treacă Dunărea, fie un nepot în străinătate, cu toatele erau mijloace de şantaj masiv – trebuia să fii cît se poate de cuminţel şi să dai randament şi să nu superi cu nimic, pentru că erai de îndată penalizat.

Şi mai era ceva: regimul izbutise să dreseze un popor întreg, fiecare să simtă o vinovăţie ascunsă. Toată populaţia era dresată. Să nu uităm că acest regim a durat 45 de ani. În Franţa nemţii au stat cinci ani, în momentul în care Franţa s-a eliberat, s-a aflat, de pildă, că mai mulţi francezi se înrolaseră în SS, ca să lupte pe frontul de Est, decît în Rezistenţă. Deci o parte din populaţie trecuse de partea nemţilor, asta numai în cinci ani. Ce s-ar fi întîmplat dacă Franţa ar fi stat sub ocupaţie germană 45 de ani nu se gîndeşte nimeni. La noi această ocupaţie a fost de 45 de ani. Pe de altă parte, a căzut asupra unei ţări care avea o elită remarcabilă, dar o pojghiţă foarte subţire, în sensul că aveam personalităţi de talie europeană şi chiar mondială, în toate domeniile – şi al culturii, şi al medicinei, şi al matematicii etc. –, dar, cum s-ar zice, cîte unul pentru fiecare specialitate, elită care a fost complet distrusă, fenomen ce s-a resimţit puternic după căderea comunismului.

În momentul în care comunismul a căzut, n-a existat un om de finanţe din vechiul regim, care să poată lua cuvîntul cu autoritate, n-a existat un om al legilor, din trecutul regim, cu autoritate, care să poată relua construcţia legilor dintr-un anumit punct de vedere. De acest lucru societatea nu şi-a dat seama pentru că ea însăşi fusese realcătuită. Te gîndeşti la o statuie pe care artistul o face, poate să facă o femeie frumoasă şi căreia să-i schimbe trăsăturile şi să facă un monstru. Comunismul crease totuşi un om nou. Speranţa noastră că acel „om nou“ n-a existat este o speranţă deşartă. El a existat şi încă are în societatea noastră reprezentanţi. Nu mă refer la cei nostalgici, pentru că aceia au raţiunea lor, au adevărul lor. Regimul a scos oameni din clasa cea mai de jos şi i-a şcolit, le-a dat apartamente, le-a dat posturi, oamenii ăştia au de ce tînji după vechiul regim şi mulţi dintre ei o fac.

Oamenii nu se gîndesc însă cum ar fi arătat România dacă n-ar fi avut un singur an de comunism. Pentru că, în momentul în care lucrurile s-au alterat în societatea românească, în momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, cînd în anul următor am pierdut jumătate din Ardeal, Basarabia, Sudul Dobrogei, cînd au venit legionarii, cînd au venit comuniştii, adică atunci cînd totul s-a tulburat, în acel moment societatea românească era destul de apropiată de cea occidentală, în general vorbind. Desigur că majoritatea ţării era încă alcătuită din ţărani, ţara era bogată, dar cu oameni săraci. Acesta este un adevăr. Nu e mai puţin adevărat că nivelul general al României se apropia foarte mult de cel occidental. Să nu uităm, de pildă, că în cultură cei douăzeci de ani ai interbelicului rămîn pînă astăzi momentul de vîrf al culturii, al literaturii, al tuturor artelor româneşti. Sigur că această societate a fost decerebrată. Pînă azi acest lucru se resimte şi este dureros că tinerii pleacă în străinătate, la facultăţi de prestigiu, şi probabil că nu se mai întorc.

E un lucru trist şi e la fel de trist ca şi căderea demografică a ţării. La urma urmei, cîte păcate a avut regimul Ceauşescu, dar prin simplul act al interzicerii avortului, care este un act barbar, populaţia României crescuse la 21-22 de milioane. Ca acuma să fie 20 şi se pare că în 2050 vom ajunge la 16 milioane. Într-o ţară care are 1,5 milioane de unguri şi 1,5 milioane de ţigani, pe care îi scoţi din populaţie, deci nu sîntem chiar aşa de mulţi români în România. Şi mai sînt şi rutenii, şi încă alte zece popoare – iată o soartă viitoare destul de problematică şi cu o societate care se cristalizează din ce în ce mai mult pe bani, pe această latură materială, care e mondială, ce-i drept, dar care are un cusur principal pentru noi, românii – deznaţionalizează.

Nu zic că e aşa de important specificul nostru românesc, dar la asta Drăguţ a contribuit destul de mult. Figura lui Drăguţ eu o văd în primul rînd prin contribuţia sa la precizarea specificului nostru naţional. A fost omul care a muncit mult şi a produs mult în acest domeniu, şi acest lucru nu prea este cunoscut. A fost şi un mare cunoscător al specificului naţional prin artă în general, dar şi prin arta populară.

Informator vs agent de influenţă

V-aţi considerat un om „îndosariat“? Ce însemna cuvîntul „dosar“ în acele timpuri, dar astăzi?

Întîi de toate, trebuie lămuriţi foarte bine anumiţi termeni: ce înseamnă să fii informator, ce înseamnă să fii agent de influenţă, pentru că altminteri arunci asupra unui om o învinuire. Din punctul meu de vedere, informator a fost acea persoană care a semnat un contract cu Securitatea, Securitatea i-a dat şi un nume de cod sub care prezenta dări de seamă care nu erau neapărat denunţuri, cît informări, care puteau fi negative sau pozitive, dar care ajutau Securitatea să cunoască amănunţit societatea românească în genere, la toate nivelurile. Dacă cuiva i s-a cerut să dea informaţii despre cineva, referinţe mai cu seamă, şi a dat aceste referinţe sub semnătură, el nu mai este un informator, el a făcut un act public. Informatorii au fost cei care au lucrat în întuneric. E o mare diferenţă şi, oriunde sînt daţi la iveală informatori, este vorba de oameni care au semnat un asemenea angajament. Şi un asemenea angajament au semnat şi Virgil Cîndea, şi Petru Comarnescu, şi au avut numele lor de cod. Lucrul ăsta trebuie foarte bine înţeles. Cît de vinovat a fost fiecare, asta e o problemă foarte complicată.

Starea de spirit în care cineva devine informator nu poate fi lesne explicată. Foarte interesantă a fost declaraţia lui Alecu Paleologu: prima dată cînd i s-a făcut această propunere a refuzat şi anchetatorul i-a tras o pereche de palme. A doua oară cînd i s-a făcut din nou propunerea, cel care i-a făcut-o s-a purtat cu blîndeţe, civilizat, şi atunci Alecu a acceptat. Un declic sufletesc care în acel moment a fost hotărîtor. Un sas care a scris Cocoşul decapitat – Eginald Schlattner – spune că e un fenomen pe care un om liber nu l înţelege. Cei născuţi astăzi pot să trăiască sub apăsarea problemelor materiale, dar nimeni nu-i mai obligă astăzi să fie agenţi acoperiţi sau informatori, decît dacă vor ei. Atunci era situaţia unei presiuni sociale şi politice extreme în statul poliţienesc care părea că va fi etern. Foarte mulţi oameni au trăit şi au murit în comunism, au ajuns bătrîni în comunism tot aşteptînd să se termine coşmarul. În genere, cei care au avut posturi mari au trebuit să facă mari concesii politice. Asta este de la sine înţeles. Dacă pentru un post de amărît de corector trebuia să treci prin atîtea şi atîtea filtre, Joli a avansat pe posturi tehnice. Sigur că dacă e să fii rector la o facultate trebuie să fii agreat de regim, dar nu înseamnă că trebuie să fii turnător.

Tata a fost director general al Bibliotecii Academiei, a fost şef de catedră, dar niciodată nu s-a pus problema să fie turnător. Mai ţinea conferinţe pe la Şcoala de Război, erau generali respectuoşi, îl luau cu maşina, îl aduceau acasă cu maşina. Cam asta a fost şi situaţia lui Vasile Drăguţ. La situaţia lui e aproape imposibil să fi fost informator. Nu li se cerea. Nu ştiu care a fost situaţia lui ca student, adică a primilor lui paşi în profesie. În momentul acela nu ne-am frecventat, au fost cei doi ani de zile sau trei cît eu am fost bolnav. N-am idee ce s-a întîmplat cu el atunci. Faptul că a fost un om respectat şi iubit înseamnă că n-are pete pe conştiinţă, pentru că lucrul ăsta s-ar fi ştiut, şi cineva mi-ar fi spus: „Bagă de seamă că a făcut cutare lucru…“ Nu mi a venit nici un fel de bîrfă, ca să zic aşa. Nu mi-a spus niciodată nimeni nimic rău despre dînsul.

a consemnat Ruxandra MIHĂILĂ