„Am ales o viaţă românească“ – interviu cu traducătoarea Fanny CHARTRES

M-am cunoscut cu Fanny Chartres la scurtă vreme după ce a venit în Bucureşti. Era o fată venită din Franţa, cu nişte ochi albaştri, imenşi, care nu ştia nici limba, nici că Bucureştiul o să-i intre atît de tare pe sub piele încît n-o să vrea să mai plece. De atunci au trecut şapte ani. Ne-am împrietenit, ea a tradus nişte cărţi, a şi scris una de curînd. Pentru mine e cea mai dragă şi mai românească dintre franţuzoaice.

Cum şi cînd a început povestea românească? 

A început în urmă cu şapte ani, cînd am ajuns în România ca responsabilă a Biroului de carte din cadrul Institutului Francez. Iniţial, ar fi trebuit să plec la Beirut, dar din cauza războiului, mi s-a schimbat destinaţia. N-am mai aterizat în Liban, ci am venit în România. Aşa cum nici un cuvînt nu este întîmplător, cred că şi în această schimbare de rută a fost un semn pe care mi l-a făcut viaţa. 

Îmi amintesc de sosirea mea la aeroport cărînd o valiză verde, grea, cît mine de mare, şi de pachetul de gumă de mestecat Orbit, pe care îl ţinea în mînă fata care era lîngă mine. M-am gîndit atunci că era primul meu contact cu specificul românesc, iar cînd am aflat mai tîrziu că marca aceea de gumă era, de fapt, americană, am fost puţin dezamăgită.

Care sînt primele amintiri legate de venirea la Bucureşti? Ce v-a plăcut, ce v-a speriat? 

E bine folosit „plăcut“ şi „speriat“. Şi nu „plăcut“ şi „neplăcut“, pentru că, la mine, primele clipe petrecute la Bucureşti au fost un amestec de plăceri şi de frici. De la început mi-a fost clar că România era o ţară în care picioarele mele, obişnuite cu şoselele netede din Franţa, vor avea nevoie de un timp să se obişnuiască. 

M-au speriat primele mele demersuri administrative, complicate şi foarte lungi (la Oficiul general pentru străini, la poştă, la bancă) şi aceste mici diferenţe între trăitul

şi trăitul

şi mă gîndesc la situaţiile în care, pentru un singur timbru, trebuie să mergi la poştă şi să aştepţi o oră întreagă. Acum toate astea mă amuză şi trec mai rar pe la poştă de cînd îmi plătesc facturile online. 

Mi-a plăcut prima mea zi de Bucureşti, cînd o colegă româncă de la Institutul Francez m-a plimbat prin oraş. În faţa mea vedeam nişte clădiri fabuloase şi, cîţiva metri mai departe, apărea cîte o casă în paragină. 

Pe măsură ce am început să cunosc Bucureştiul, am avut parte de întîlniri cu oameni minunaţi, care îmi sînt în continuare foarte dragi, chiar dacă nu ne vedem atît de des cît ne-am dori. Au fost norocul meu. Decizia de a rămîne în România are legătură cu ei. Fac parte dintr-un fel de tablou de familie, la care mă uit în fiecare dimineaţă. 

Cît timp v-a luat să învăţaţi româneşte? Şi ce v-a făcut să porniţi în această aventură? 

Cred că trei ani mi-au fost necesari ca să ştiu corect româna. Dar învăţ şi acum. După trei luni de cînd venisem aici şi contractul meu se terminase, am ştiut că nu voiam să plec. Motivul care a stat la baza deciziei mele a fost literatura şi visul dintotdeauna de a deveni traducătoare. Iar ca să devii un bun traducător, cel mai bine este să trăieşti în ţara limbii pe care o traduci. Faptul că lucram la Biroul de carte m-a făcut să descopăr literatura română. M-am întîlnit cu autori şi mi-am dorit să le citesc cărţile, apoi cărţile despre care mi-au vorbit, căci autorii români promovează frecvent cărţile celorlalţi scriitori. Un gest care nu este foarte obişnuit în lumea literară franceză, de exemplu. 

Ce înseamnă pentru o franţuzoaică să trăiască la Bucureşti? 

Am ales o viaţă pe care n-aş putea-o trăi în Franţa: o viaţă românească, care pentru mine înseamnă să treci de la rîs la plîns, să simţi, să vibrezi, să cazi, să te ridici, să vezi, să auzi altfel. 

Aţi început să traduceţi literatură română în Franţa. Cît de greu v-a fost la început şi cum e acum? Mai ales că traducătorul joacă şi rolul agentului literar. Aţi putea să explicaţi care e drumul pe care îl parcurge o carte românească ce ajunge să fie publicată în Franţa? 

Dificultăţile sînt la fel, doar că acum m-am obişnuit cu ele. Cînd am debutat, mă aşteptam să fiu confruntată doar cu unele de ordin lingvistic şi sintactic. Aşa a fost şi tot aşa va fi. Nu-l cred pe traducătorul care zice că, datorită experienţei, poate traduce uşor şi repede. Asta nu se poate. Şi ar fi şi trist. În schimb, nu mă aşteptam la lipsa de deschidere a editurilor din Franţa. Mi-a fost foarte greu să citesc nişte mesaje de refuz, întotdeauna formulate identic, politicos şi scurt, din care înţelegeam clar că editura pe care o admiram nici nu citise măcar propunerea mea. Nu mai vorbesc de cei care nu răspundeau deloc. Dar n-am renunţat şi uneori a ieşit. Reuşitele acestea mi-au arătat că avem în Franţa edituri care pun mai presus de costurile de publicare şi cifrele de vînzare pasiunea pentru un text. Sînt cărţi la care ţin foarte mult şi pentru care n-am găsit încă un editor, dar nu renunţ. Răbdarea şi încrederea sînt cuvintele-cheie. 

Aşa că drumul pe care îl parcurge o carte românească pînă ajunge să fie publicată în Franţa este lung, dar ca traducătoare, îi ţin pumnii pînă la capăt. Descopăr un text, îl citesc, dacă îmi place traduc în jur de 20 de pagini din el, pregătesc un dosar şi trimit propunerea la edituri. Apoi, aştept. 

Care credeţi că sînt atuurile literaturii româneşti contemporane? 

Diversitatea şi bogăţia. Literatura română este o oglindă a istoriei acestei ţări, aflate geografic în spaţiul balcanic, dar cultural în cel occidental. Cele două valenţe îi oferă o singularitate şi o diversitate cu totul speciale, dar prea puţin cunoscute în străinătate. Misiunea scriitorului român nu este deloc uşoară. Pe de o parte, trebuie să prelungească o bogată tradiţie a rafinamentului literar şi, pe de altă parte, să capteze în scris realitatea actuală. Iar autorii români cultivă un rafinament al gustului, dublat de o ironie şi o sclipire a spiritului nemaipomenite, care am senzaţia că se regăsesc cel mai frumos în poezie. 

Dacă ar fi să vorbiţi despre provocările pe care le-aţi avut ca traducătoare, care sînt ele? 

Antologia de proze scurte a fost una dintre ele. Acest volum publicat la editura Atelier du Gué cuprinde zece proze de zece autori diferiţi (Gabriela Adameşteanu, T.O. Bobe, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Ana Maria Sandu, Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu, Laurenţiu Brătan, Răzvan Petrescu). Sînt autori foarte diferiţi, fiecare dintre ei avînd un stil propriu. Şi mi-a fost greu să trec de la un text la altul, dar sînt mulţumită de ce a ieşit. 

O altă provocare, într-un alt domeniu, a fost anul trecut subtitrarea filmului lui Radu Jude,

Îmi amintesc că, prima dată cînd am deschis fişierul şi am citit primele dialoguri, mi-am zis că tot ce tradusesem pînă atunci fusese doar un fel de încălzire. A fost greu, dar pasionant. 

Între timp aţi scris un roman care va apărea anul viitor în Franţa. Acţiunea lui se petrece la Bucureşti. E o declaraţie de dragoste pentru oraş? 

Cred că este declaraţia mea de dragoste pentru România, cu tot ce înseamnă ea. De o vreme, simţeam nevoia şi dorinţa de a scrie un roman pentru adolescenţi. Într-o zi de iarnă am început această carte, pe care am terminat-o o lună şi jumătate mai tîrziu. Romanul se petrece în Bucureşti şi spune povestea unei adolescente care trăieşte momentan departe de părinţii ei. Va apărea la primăvară la Editura École des Loisirs. Mă bucur mult că le-a plăcut romanul meu, mai ales că mă emoţionează să fiu publicată la editura la care au apărut cărţile pe care le-am citit în copilărie şi care m-au ajutat în momentele importante. 

Se compară bucuria unei traduceri cu cea de autor? 

Da, pot să spun că fiecare aduce o bucurie imensă, doar că nu se situează la acelaşi nivel.

Cînd traduci şi cînd scrii eşti cu personajele tale, trăieşti cu ele, te gîndeşti la ele tot timpul, pe stradă, în maşină, în tramvai, la cumpărături, înainte de culcare. Aşa că, după ce am terminat de scris romanul, am simţit această despărţire, la fel ca atunci cînd am terminat traducerea la

(cartea ta) sau a

-ului Adinei Rosetti. Timp de o săptămînă tot căutam disperată personajele cu care trăisem luni întregi. 

Dupa Henri Meschonnic, prezenţa traducătorului într-un text este condiţia indispensabilă a reuşitei unei traduceri. Sînt de acord cu afirmaţia lui, dar cu condiţia ca această prezenţă să fie discretă şi flexibilă, în funcţie de text. Cînd traduc încerc să fiu cît mai discretă, să mă fac mică şi să mă topesc în text. Cel mai important nu este să înţelegi, ci să simţi. Mulţumirea vine atunci cînd îmi dau seama că mi-am găsit locul potrivit în cartea pe care o traduc. Cînd scrii, n-ai nici un loc de găsit, dar tot trebuie să cauţi vocea, poziţia din care vei interfera cu personajele tale, din care vei vorbi cu cititorii. 

Ce traduceţi acum? 

La sfîrşitul lui august va apărea, la editura MEO, traducerea mea la

a lui Marius Chivu. Iar acum traduc

romanul lui Gheorghe Crăciun, care va fi publicat anul viitor la Editura Maurice Nadeau. O bucurie imensă şi o altă mare provocare pentru mine. 

a consemnat Ana Maria SANDU