„Afacerea Eliade“ şi Alphonse Dupront
Printre tinerii intelectuali români care se întîlnesc în Parisul anilor de după Eliberare, Mircea Eliade cunoaşte o situaţie diferită. Spre deosebire de Cioran şi Ionesco, afirmaţi în literatura română, dar siliţi să caute un nou drum literar în limba franceză, el dispune, în afară de opera de scriitor, de prestigiul lucrărilor de erudiţie apreciate şi peste hotare. Dar acest atu considerabil pentru continuarea unei cariere ştiinţifice este compromis de umbra trecutului său politic şi intelectual alături de Garda de Fier. Prieteniile şi legăturile cu savanţii occidentali l-au sprijint într-o bună măsură în înfruntarea obstacolelor în noua etapă a activităţii sale, după venirea la Paris, în septembrie 1945. Rolul lui Georges Dumézil este cel mai bine cunoscut, datorită chiar lui Mircea Eliade, care a recunoscut datoria faţă de el. Din păcate, el a trecut sub tăcere contribuţia lui Alphonse Dupront. Mai mult decît atît, el i-a atribuit chiar o parte de răspundere în eşecul încercării sale din 1947 de a obţine o bursă din partea prestigiosului Centru Naţional de Cercetări Știinţifice (CNRS). Dacă mărturiile epistolare inedite aflate în arhivele istoricului francez nu rezolvă enigma acestui episod, ele aduc suficiente precizări pentru a nuanţa imaginea nedreaptă ce se degajează din jurnalul şi amintirile lui Eliade.
Ca şi în cazul lui Cioran şi Ionesco, întîlnirea lor datează încă din timpul misiunii directorului Institutului Francez în România, între 1932 şi 1940. În plină glorie, romancierul şi indianistul îi dăruise cîteva din lucrările sale (Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană s-au aflat cu dedicaţie în biblioteca sa) şi îi solicitase ajutorul pentru revizuirea traducerii în franceză a textului scris de Raffaele Pettazzoni pentru primul volum al revistei Zalmoxis. Legăturile dintre ei erau poate mai strînse decît se poate înţelege din această colaborare ocazională. Într-o notă manuscrisă despre Eliade din 12 decembrie 1946 (asupra căreia vom reveni), Dupront menţionează un detaliu interesant: prezenţa sa, „nu fără emoţie“, alături de acesta în momentul frămîntărilor sale de conştiinţă, înainte de a pleca în octombrie 1940 ca ataşat cultural al României la Londra.
Atunci cînd Eliade ajunge la Paris, după ce slujise între timp misiunea diplomatică şi culturală a ţării sale în Portugalia lui Salazar, Dupront se afla la Universitatea din Montpellier. Reîntîlnirea lor va avea loc abia după un an, pe 28 octombrie 1946, cu ocazia unui scurt sejur al acestuia din urmă în capitală. Exilatul român era atunci profund bulversat de experienţa sa recentă. Din februarie 1946, graţie ajutorului lui Dumézil, el a reuşit să ţină un curs liber la École Pratique des Hautes Études (EPHE), ceea ce ar fi putut constitui un pas spre obţinerea unei catedre. Eliade va pretinde chiar că această posibilitate era pe punctul de a se realiza, dacă autorităţile de la Bucureşti, solicitate de Ministerul Educaţiei din Franţa pentru a-i da acordul prin intermediul Legaţiei române de la Paris, nu s-ar fi opus, în numele amintirii lăsate de simpatiile sale legionare din trecut. Un trecut pe care el îl neagă însă cu înverşunare, prezentîndu-se ca victima „cabalei“ organizate contra lui de propriii săi compatrioţi. Fostul director al Institutului Francez se arată însă gată să-l susţină – după cum menţionează şi Eliade în jurnalul său – în faţa colegilor săi de la Sorbona. Promisiunea n-a fost doar în vorbe. Corespondenţa inedită a istoricului francez aduce numeroase detalii în acest sens. Abia revenit la Montpellier, Dupront îi cere în grabă, pe 14 noiembrie 1946, lista de lucrări, cu intenţia de a o trimite celor în măsură să-l susţină. Cele două note pe care le-a redactat pe 25 noiembrie şi 12 decembrie 1946, după primirea acestei liste, arată natura intervenţiei sale: lăsînd în grija specialiştilor în indianistică demonstrarea importanţei operei ştiinţifice a autorului român, el a apărat doar prestigiul său intelectual, recomandîndu l ca „una dintre personalităţile cele mai marcante ale inteligenţei româneşti“. Istoricul francez nu trecea sub tăcere legăturile sale cu Garda de Fier, cu intenţia de a diminua însă răspunderile sale morale. El încerca astfel să prezinte angajamentului său ideologic ca rezultat al unei stări de spirit mai generale a generaţiei sale, crucificate între două alternative extreme, comunismul şi fascismul, precizînd, de asemenea, că Eliade a aderat la mişcarea extremistă doar la începuturile acesteia. În concluzie, Dupront considera că acuzaţiile privind trecutul fascist al lui Eliade „sînt lipsite de fundament“, pledînd pentru datoria ca ţara sa şi universitatea franceză să-i deschidă porţile pentru a-şi continua opera ştiinţifică. Este de presupus că prima dintre notele redactate de Dupront era destinată colegilor universitari chemaţi să intervină în favoarea lui Eliade. A doua era însă adresată prietenului său din studenţie, Marcel Abraham, scriitor, fost rezistent şi, la data respectivă, un personaj important în conducerea Ministerului Educaţiei Naţionale. Motivul intervenţiei sale este clar: „Eliade trăieşte în condiţii grele, chiar dacă în mod deosebit de discret. S-ar impune deci să-l ajutăm, într-o manieră care să nu rănească natura sa delicată. Soluţia oportună ar fi aceea a unei misiuni de cercetare pe lîngă Casa Naţională a Cercetării Știinţifice“. Marcel Abraham, la rîndul său, n-a rămas indiferent la cererea sa. Dovadă, pe 12 ianuarie 1947, el îi trimitea copia scrisorii primite ca urmare a intervenţiei sale din partea directorului adjunct al CNRS. Ea conţinea precizările reglementare privind atribuirea burselor, decise de comisiile ce se reuneau în acest sens de două ori pe an, în iunie şi în octombrie, şi propunerea de acordare a unui ajutor excepţional, destinat oamenilor de ştiintă în situaţii cu totul dificile. Eliade avea să beneficieze într-adevăr de acest ajutor care depindea direct de aprobarea directorului CNRS, motivul principal fiind nu impresia produsă de lucrările sale, cum lasă el să se înţeleagă în paginile Jurnalului său, ci dificultatea condiţiilor sale de existenţă.
Lucrurile s-au complicat, în schimb, în jurul dosarului pentru bursă. Începînd din luna august 1947, scrisorile lui Eliade către Dupront reflectă stările succesive de spirit prin care a trecut, de la viziunea apropiatei „catastrofe“ şi chiar a „întreruperii operei“ la speranţa unui apropiat deznodămînt fericit, pentru care scrie protectorului său, pe 1 noiembrie 1947: „Voi avea curajul să vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce aţi făcut?“. Bucuria sa avea să fie, din păcate, de scurtă durată. El îşi făcea deja proiecte de cercetare cînd, pe 3 decembrie 1947, este „lovit“ de vestea neaşteptată a neacordării bursei.
Faptul cel mai surprinzător este că el atribuie responsabilitatea acestui eşec chiar lui Dupront, care, „pentru a evita o eventuală opoziţie a Legaţiei […], a considerat oportun să-l ţină la curent pe Stoilov“, ambasadorul României, ceea ce a avut însă efectul contrar, ducînd la respingerea bursei (Mircea Eliade, Les Moissons du solstice: 1937-1960, Gallimard, 1988, pp. 112-113).
Din scrisorile păstrate, nu rezultă că Dupront l-a văzut cu adevărat pe Stoilov, că opoziţia acestuia din urmă ar fi influenţat decizia CNRS sau că profesorul de la Montpellier ar fi avut cunoştință de bănuiala ce apăsa asupra sa. Ele dezvăluie, dimpotrivă, indignarea sa faţă de tristul deznodămînt în care vedea „o afacere politică“. Lui Henri-Charles Puech, specialistul francez în istoria religiilor, îi scrie pe 13 ianuarie 1948, determinat să intervină „atît de sus cît va fi necesar“. Peste două zile, el insistă pe lîngă Alexandre Cantacuzène, care avea responsabilităţi la CNRS, pentru a aranja situaţia „din interiorul“ instituţiei de cercetare, înainte de „a provoca riguroase reacţii pe plan guvernamental sau parlamentar“. Dacă afacerea n-a avut probabil un ecou imediat, este şi pentru că Mircea Eliade, profund decepţionat de situaţie, îl rugase, pe 1 martie 1948, să renunţe la bunele sale oficii: „La ce bun să continui o luptă contra intrigii şi calomniei celei mai abjecte? […] Dacă voi continua această luptă pierdută dinainte, risc să devin în cîteva luni cel mai rău dintre criminalii de război“.
Eşecul candidaturii la CNRS şi iniţiativa nefastă pe care o atribuia lui Dupront de a cîştiga înţelegerea ambasadorului român la Paris l-au marcat puternic pe Mircea Eliade: amintirea lor avea să i revină mai tîrziu, pe 14 februarie 1976, în timp ce asista la festivitatea alegerii sale, alături de alte personalităţi, ca doctor honoris causa al Sorbonei, datorată aceluiaşi Dupront, în calitatea sa de preşedinte al Universităţii Paris IV.
Nu putem insista aici asupra decepţiei lui Eliade faţă de intervenţia aceluia care a încercat să l ajute şi care pare a fi la originea răcelii relaţiilor dintre ei după acest episod, deşi Dupront n-a încetat să aibă pentru el o profundă admiraţie. Este ceea ce rezultă din scrisoarea sa către Cioran din 3 aprilie 1956, în care îşi arată dorinţa de a restabili legătura cu Eliade, un Eliade căruia îi reproşează atitudinea „rezervată“, spre deosebire de Cioran, din partea căruia a simţit „căldura, suflul“. În momentul apropiat al susţinerii tezei sale Le Mythe de croisade, care marchează o dată în istoriografia contemporană, istoricul francez doreşte o apropiere de Eliade pentru a construi împreună „o punte între istorie şi istoria religiilor“, pornind de la experienţa lor comună şi complementară în explorarea fondului mitologic al istoriei. Fără a atinge nivelul acestei rîvnite colaborări, cei doi s-au reîntîlnit. Un moment este menţionat de Eliade în forma manuscrisă a jurnalului său, la data de 26 septembrie 1960, în care notează impresiile pe care i le-a transmis Dupront în urma primului voiaj făcut în România după părăsirea acestei ţări, în martie 1941. Altul este acela, triumfal, s-a văzut, al alegerii lui Eliade ca doctor honoris causa al Sorbonei. Ei se vor întîlni din nou, cu Cioran alături de ei, pe 3 iulie 1984, la festivitatea de la Sorbona ocazionată de acordarea lui Dupront a gradului de comandor al Legiunii de Onoare. Eliade notează emoţia trăită atunci de cel sărbătorit, care i-a strîns cu căldură ambele mîini, ca un semn al prieteniei de altădată.
Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017.
