Aduse cu poşta
Prea stimate Andrei Pleşu,
Abordez săptămînal Dilema veche ca pe un ospăţ („Banchet“) rafinat. Din comoditate ergonomică, atac mai întîi, ca aperitive, micile buşeuri „3,14“ din ultima pagină, uneori delicioase. Apoi deschid prima filă, dar îmi amîn plăcerile rubricii „Nici aşa, nici altminteri“, parcurgînd pagina a doua. Aşa am făcut şi săptămîna trecută (11-17 decembrie), citind scrisoarea dlui Ştefan Brăgărea – fost coleg de şcoală primară al domniei voastre, biotehnolog de succes, dar ros de frustrări literare refulate şi purtînd cognomenul de „Toto“, ca şi mine. Asta, împreună cu necugetarea de a înfrunta – destul de timid de altfel – o mare somitate a culturii, dublată de un polemist redutabil, mi l-au făcut simpatic.
Domnul Brăgărea are tupeul de a se considera şi el „intelectual“, deşi, aşa cum i se demonstrează cu fineţe, e cam incult fiindcă foloseşte „fortuit“ în loc de „forţat“ (apropo, nu putea fi chiar „fortuit“ (aleatoriu): „o limitare aleatorie“?) şi mai are şi lipsă de discernămînt artistic, preferîndu-l pe Aman lui Grigorescu. Mărturisesc că răspunsul Domniei voastre din pagina a treia, pe care voisem să mi-l rezerv ca plat de résistence, mi-a provocat un oarecare „disconfort“ digestiv. Toată această năpustire cu artileria grea asupra nefericitului domn Brăgărea, înlocuirea unui elegant duel de floretă cu o ciomăgeală sadea mi-a stîrnit compasiune pentru tizul meu recent şi, deja, companion donquijotesc.
Am realizat, cu oarecare întristare, că pe lîngă cultură filozofică, artistică, teologică etc., mai e nevoie şi de altceva – ceva pe care îl puteţi numi singur. Adaug la această întristare sentimentul de „dezvrăjire“ (désenchantement) ce mă bîntuie de ceva timp, constatînd că marele maestru al dilemelor are tot mai des certitudini atotştiutoare şi puseuri pontificatoare.
Am aflat astfel, din acelaşi articol, că trebuie să mă simt onorat că antecesorii mei din trecutul îndepărtat care făceau catedrale, erau „ingineri“. E adevărat că pînă în secolul 19, cînd cu revoluţia industrială, cei care erau numiţi „arhitecţi“ făceau multe treburi „inginereşti“, topometrie, diguri şi lucrări hidraulice, maşinării de tot felul, temple şi palate. E evident că în termenul grecesc consacrat (totuşi) e cuprinsă noţiunea de tehnică (téchne) sau de construcţie (tekton). Asta îmi aduce aminte de vorba unui maistru de şantier din vremea studenţiei, care, la terminarea stagiului de practică, mi-a urat: „Să trăiţi, domnu’ arhitect, să vă ajute Domnul să ajungeţi inginer!“
Asemenea „confuzie“ puţin explicabilă (dacă nu e cumva deliberată) la un profesor de teoria artei vine din însăşi esenţa profesiunii; arhitectul chiar „are o problemă“ de identitate culturală, oscilînd între orgolii de demiurg şi mizeriile terre-à-terre ale devizelor, notelor de şantier, regulamente şi normative şi – last but not least – cerinţele clienţilor, adesea inepte şi imperative. Între exaltarea actului creator şi prozaicul practicii, arhitectul care-şi face meseria cu pasiune (există din păcate destui care o fac mai „comercial“) trăieşte schizofrenia calului-măgar.
E de presupus că frecventarea unor arhitecţi (mă tem că mai curînd „teoreticieni“ decît „practicieni“) şi, ca teoretician al artei, nu aţi scăpat tentaţiei de a vă considera (ca tot românul) competent în arhitectură – ca şi în fotbal. Parafrazîndu-l pe Appeles, Vitruvius ar putea spune la fel, înlocuind sutor cu poeta şi crepida cu verbum… Altfel nu-mi pot explica pasajele cu iz de lecţie despre locuire şi locuinţă din contribuţia Domniei voastre la frumoasa carte scoasă de Humanitas, cu titlul Casele vieţilor noastre.
Vă oripilează „Maşina de locuit“ a lui Le Corbusier, deşi sînt convins că v-ar plăcea să trăiţi în vila Savoye de la Poissy, şi că aţi sesizat că e vorba de o formulă-şoc, cu priză în mentalitatea maşinistă a epocii, că Le Corbusier ştia foarte bine că locuirea cuprinde nu doar activităţi primare, ci şi viaţă spirituală, atmosferă de cămin, socializare şi intimitate. Cineva care ştia probabil mai multă ideologie decît arhitectură v-a şoptit la ureche că toate relele arhitecturii şi ale urbanismului „comunist“ se trag de la Le Corbusier. Poate fi anulat, aşa, dintr-un condei, unul din „părinţii fondatori“ (poate cel mai important) ai arhitecturii moderne, care i-a inspirat pe Horia Creangă şi Marcel Iancu?
La fel, e dezamăgitoare din partea unei minţi enciclopedic-dilematic-luminate anatemizarea „blocului“ (într-adevăr, un cuvînt antipatic, mai ales de cînd cu producţiile TV La bloc). Poate e nevoie să ne amintim că, în mult-lăudatul „interbelic“, centrul şi multe cartiere ale oraşului s-au umplut de blocuri (li se zicea, elegant, blockhouse), cu apartamente pentru mica şi mijlocia burghezie. Acestor blocuri se datorează – în mare măsură – renumele „art-déco-ului“ bucureştean pe care eminenta mea colegă, arh. Mihaela Criticos, l-a numit inspirat „modernismul bine temperat“. Dar odată cu acestea au apărut şi blocurile „de speculă“, cu încăperi incomode şi insalubre, uneori mult mai rele decît „confortul 4“. Aici se întîlnesc goana după cîştig a „capitalistului hrăpăreţ“ cu planificarea socialistă a urbanizării forţate, care a adus în locuinţe urbane populaţii rurale sau periferice mutate din uliţa de mahala pe verticală (apropo, cum e cu traiul pe vertical?) scării de bloc. Se putea face mai bine? Nu cred; subsemnatul, alături de mulţi arhitecţi onorabili şi experimentaţi, am trudit zile şi nopţi ca să proiectăm nişte locuinţe decente în limite de suprafeţe (costuri) imposibile şi care – vorba ceea – înseamna să faci „sită de mătase din coadă de cîine“. Desigur, nimeni n-a dat vina pe arhitecţi, deşi ei poartă o responsabilitate, poate totuşi pilula poate fi aurită. Ce mă deranjează e denigrarea unui concept de locuire urbană, ignorarea necesităţii lui sociale şi – mai ales – ideea că locuirea în blocuri şi cartiere de blocuri îndobitoceşte oamenii. Aproape jumătate din „confraţii“ Domniei voastre din cartea cu Casele au stat ori încă stau „la bloc“; unii nu dau importanţă faptului, alţii chiar găsesc avantaje (chiar dacă suspină după casa „cu portiţă şi cişmea“). A da vina pe casă pentru nivelul scăzut de civilitate şi de cultură al „blocatarilor“ seamănă foarte mult cu bancul ăla vechi cu aruncatul canapelei. E adevărat că ambianţa, calitatea spaţiului stimulează sau inhibă stările de spirit, creativitatea; între „loc“ şi „locatar“ e o interdeterminare şi, aşa cum există un genius loci, există şi acel înţelept „omul sfinţeşte locul“. Cum s-ar zice, carevasăzică – depandă….
Cu (aproape) aceeaşi dragoste şi preţuire,
Mihail (Toto) Caffé - arhitect
Bucureşti, decembrie 2014
