Acest Parlament consideră ca toţi tinerii ar trebui să facă dezbateri
Dacă acesta mi-ar fi discursul din cadrul unui meci de dezbateri, scopul meu ar fi să vă conving de ceva anume. Ar trebui să fac acest lucru aducîndu-vă argumente, prezentîndu-vă analogii, analize şi exemple. Misiunea mea de astăzi este puţin mai dificilă pentru că voi încerca să pledez pentru ceva atît de drag mie, încît îmi vine greu să apelez la raţiune şi să explic în argumente. Voi încerca să fac galerie chiar pentru conceptul de dezbateri, sperînd ca, la sfîrşitul „discursului“ meu, măcar unul dintre dumneavoastră să voteze în favoarea pledoariei mele şi să devină interesat de debate.
O dezbatere este o dispută argumentativă. Putem spune că este un sport al logicii şi oratoriei, un sport de echipă, în care cele două părţi („guvernul“ şi „opoziţia“) trebuie să pledeze pentru sau împotriva unei moţiuni de interes public. Cultura dezbaterilor are tradiţie britanică, preluînd modelul controverselor discutate în parlamentul englez (de unde şi formularea moţiunilor „this house believes that...“). Temele dezbaterilor sînt subiecte de actualitate şi sînt legate de probleme de ordin civic („Acest parlament ar interzice deţinuţilor să îşi crească copiii în închisoare“), mentalitatea colectivă („Acest parlament consideră că dacă ar avea dovezi incontestabile cu privire la data la care va veni sfîrşitul lumii, guvernul ar trebui să păstreze secretul faţă de cetăţenii săi“), religie („Acest parlament crede că reprezentanţii celor mai răspîndite religii ar trebui să promită ateilor morali că pot ajunge în rai“), economie („Acest parlament ar acorda drept de veto Băncii Centrale Europene asupra bugetelor naţionale ale ţărilor din UE“), viaţa socială („Acest parlament ar interzice revistele de lifestyle“) şi multe altele.
Cele două echipe sînt formate din cîte trei vorbitori, fiecare dintre ei avînd un rol specific. Există numeroase reguli referitoare la desfăşurarea meciurilor de dezbateri, cum ar fi normele vizînd intervenţiile pe care le poţi face în timpul unui discurs, alternanţa vorbitorilor şi, nu în ultimul rînd, structura fiecărei pledoarii. Chiar dacă toate aceste norme pot părea, la prima vedere, o ofensă la adresa discursului liber, ele asigură coerenţă discuţiei şi, cel mai important, permit unui spectator oarecare, care poate sau nu să aibă habar de subiectul dezbătut, să iasă din sală la sfîrşitul dezbaterii şi să declare: „Am înţeles.“
În debate, există două tipuri de moţiuni.
O primă categorie ar fi aceea a moţiunilor impromptu, care se anunţă pe loc, lăsînd participanţilor doar o oră de pregătire pe subiect. Acest lucru înseamnă că eu şi coechipierii ne adunăm într-o cameră şi, întrucît accesul la Internet sau orice altă formă de comunicare sînt interzise, stăm în faţă cu o foaie albă de hîrtie şi vorbim. Ce ştim noi despre tema propusă? Cum mai putem interpreta acest subiect? La ce principii de etică se rezumă moţiunea? Ce ar putea spune echipa adversă? Cum am putea răspunde noi la intervenţiile lor? Răspunsurile la aceste întrebări devin argumente, iar argumentele devin caz. Am învăţat că, într-o oră, poţi ajunge de la nimic la un caz complet (este groaznic de frustrant să stai să te holbezi la acea foaie de hîrtie, rugîndu-te la zei ca Obama să-ţi citească într-un mod miraculos gîndurile şi să îţi explice de ce naiba vrea să atace Siria) şi că într-o oră poţi, într-adevăr, să elaborezi argumente cu care să susţii sau să te opui unei teme ce înainte părea inabordabilă.
Există însă şi o a doua categorie de moţiuni, anunţate în prealabil, înainte de începutul competiţiei, care le permit elevilor să se documenteze în detaliu pe subiectul ce urmează să fie dezbătut. Aceste moţiuni necesită multă muncă. De exemplu, la competiţia de la Timişoara la care am participat în iunie, una dintre moţiuni suna în felul următor: „Acest parlament regretă regimul lui Margaret Thatcher.“ Pregătirea pe această temă înseamnă să citeşti zeci de articole despre reformele lui Thatcher, să te documentezi pentru a înţelege care era situaţia economică a Marii Britanii în momentul în care au fost ele aplicate, să cercetezi care a fost politica ei pe plan extern ş.a.m.d.
Fac dezbateri de un an şi, cu riscul de a suna clişeic, pot spune că singurul regret pe care îl am e că nu am început mai devreme. Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce fac dezbateri, cred că aş răspunde simplu: „Pentru că îmi place.“ Da, sînt pasionată de această provocare pentru că ea vizează promovarea gîndirii logice, cultivarea unui discurs argumentativ structurat şi deschiderea către noi puncte de vedere.
Cred sincer că pe parcursul acestui ultim an în care am făcut dezbateri am învăţat mai multe decît am făcut-o în toată cariera mea de elev, din mai multe motive.
În primul rînd, am acumulat şi am prelucrat extrem de multe informaţii. În cazul educaţiei formale, de regulă, informaţia îţi este oferită pe tavă, aşa că prelucrarea ei este fie inexistentă (ştim cu toţii de rigorile de genul „dar eu nu am dictat aşa la ore“), fie, atunci cînd este încurajată, este limitată. Documentarea pentru dezbateri este un extraordinar portal către cunoaştere: pregătirea mea a inclus articole despre Angela Merkel, pasaje din Coran, Declaraţia Drepturilor Omului, convenţii cu privire la protecţia jurnaliştilor în război, texte despre crimele comunismului, rapoarte legate de conflictul Israel – Palestina şi interviuri cu directorul Fondului Monetar Internaţional. La dezbateri, informaţia nu constituie un argument („dacă scrie pe net, aşa e“), ci este doar materia primă din care trebuie să construieşti argumentul. Pentru mine, atît munca de a obţine informaţia, cît şi transpunerea ei în argumente reprezintă o muncă infinit mai productivă decît orice altă cerinţă a educaţiei formale.
În al doilea rînd, am învăţat puţin din ceea ce înseamnă arta persuasiunii. Adevărata miză a dezbaterilor este nu „a avea dreptate“, ci a expune logic şi riguros argumente. În dezbateri, nu există „corect“ sau „greşit“, există „convingător“ sau „neconvingător“. Dezbaterile înseamnă persuasiune, iar acest lucru, chiar dacă poate părea un criteriu dificil, îţi conferă o libertate de gîndire inimaginabilă.
În speranţa că pledoaria mea v-a convins (în caz contrar, ar fi cam îngrijorător pentru orgoliul meu şi poate ar însemna că ar cam trebui să îmi dau demisia din funcţia de debater), v-aş ruga să aprobaţi moţiunea. Mulţumesc.
Irina Ţuca este elevă la Liceul „Sf. Sava“ din Bucureşti.
