A fost sau n-a fost?
22 decembrie 1989, o vineri cu soare şi fără zăpadă, e cea mai inspiratoare dată pentru cinematografia românească. Vreme de aproape 17 ani s-au făcut filme despre o singură zi. Pe aceeaşi temă, o grămadă de variaţiuni. Corneliu Porumboiu iese din clişee. La el în film nu sînt arme, terorişti, securişti, paraşutişti, taburi, morţi şi răniţi. Pe pînza lui apare sărăcia, pe post de cenuşă rămasă de pe urma anilor trecuţi de-atunci. Nu e un film despre Revoluţie, ci despre un talk-show avînd ca subiect Revoluţia. De fapt, e un film despre talk-show-uri în general. Despre natura televiziomană a românului, care-şi petrece viaţa nu făcînd ceva, ci urmărind din fotoliu, în papuci, ce fac alţii. Despre puţinii paşi pe care realizatorii şi invitaţii îi au de făcut pînă la stadiul de personaje caricaturale. Despre ridicolul care pîndeşte la tot pasul atunci cînd, într-un studio, nişte oameni care au venit de acasă cu lecţiile învăţate, se căznesc să arate că dreptatea e de partea lor. În film, talk-show-ul e filmat cu o singură cameră, care tremură în mîna operatorului. Nu e o hiperbolă regizorală, inclusiv azi mai există televiziuni, nu neapărat de periferie, unde cameramanul moţăie, uitînd obiectivul pe invitatul care se scobeşte în nas şi ignorîndu-l pe cel care tocmai a luat cuvîntul cu însufleţire. Decorul e şi el o parodie la adresa realităţii. În studioul lui Porumboiu, se vede în fundal o judeţeană de partid clasică şi provincială. Şi în realitatea trăită există naivităţi comparabile. Desene cubiste de prost-gust care nu simbolizează nimic. Butaforii din placaj înfăţişînd clepsidre, foi de carte, pene de gîscă utile scrisului acum 200 de ani. Realizatorul talk-show-ului din film, Jderescu, stă ţeapăn în scaun, se uită nicăieri, e strîns de gît de cravată şi bărbierit doi milimetri sub piele. Putem afla o grămadă de corespondenţi în viaţa reală. Cămăşi hawaiene, pulovere turceşti din mohair, costume la două rînduri cu design
