25 de ani după Zid
● În fiecare an, de ziua naţională a Germaniei (Ziua Unităţii, 3 octombrie), dar şi la celebrarea căderii Zidului (9 noiembrie), apar tot felul de cercetări şi sondaje despre cît de uniţi sînt germanii. Sentimentul unităţii, sau, mai precis, aspiraţia unităţii atinge întotdeauna procente foarte mari. Însă studiile merg adesea în profunzime: sînt comparate date statistice despre calitatea vieţii, nivelul veniturilor, satisfacţia cu privire la guvernare etc. Se constată, de fiecare dată, diferenţe importante între Est şi Vest, între fosta RFG şi fosta RDG. Zona din fostul lagăr socialist e în continuare subdezvoltată; iar germanii din Vest, mai bogaţi, plătesc, în continuare, pentru „integrarea“ germanilor din Est. „Cîmpiile înfloritoare“ pe care le-a promis Helmut Kohl în 1990 au apărut, dar ele nu sînt repartizate unitar pe teritoriul Germaniei mari. Atunci, la momentul 0 al unităţii, s-au făcut tot soiul de prognoze despre unificarea economică: în zece ani se vor ajunge la aceleaşi standarde de viaţă peste tot, în Germania. Realizarea acestui obiectiv e, şi acum, la orizont – un orizont care pare în continuare de neatins. S-au făcut progrese, asta e sigur, dar statisticile arată, în continuare, că, din acest punct de vedere, unitatea nu e pe deplin cîştigată. Mulţi intelectuali publici şi oameni politici au vorbit şi anul acesta, la 25 de ani de la căderea Zidului, despre importanţa momentului istoric şi despre marile achiziţii ale Germaniei ultimului sfert de secol. „Unitatea e mai de preţ decît egalitatea“ a devenit aproape un slogan. Sigur, din perspectivă simbolică, aşa este. Dar contează cine şi cum transmite mesajul: în Vest, germanii productivi şi bogaţi nu vor să mai plătească pentru landurile sărace şi neperformante.
● Unul dintre clivajele remarcate recent e în domeniul vînzărilor de maşini. Die Welt a publicat o analiză despre „clivajul cabrio“. În Vest, proporţia de maşini decapotabile e net superioară celei din Est. Nu pentru că acolo clima ar fi mai blîndă, ci pentru că sînt mai mulţi oameni care îşi permit. Analiza merge mai departe: în fosta RDG, oamenii cumpără mai ales mărci şi modele ieftine, cum ar fi Dacia, Skoda, Kia, Suzuki, Honda. În Vest, proporţia modelelor scumpe e mai mare. Cu amendamentul că cea mai ieftină marcă (Dacia) se vinde, totuşi, destul de bine şi în Vestul înstărit. Vesticii care o cumpără nu sînt neapărat cei mai săraci dintre cei bogaţi. Motivaţia vesticilor care cumpără cea mai ieftină maşină de pe piaţa europeană e cu totul alta: e un statement, ei vor să arate că nu îşi afişează bunăstarea, că nu contează ce maşină conduc. Cît despre faimoasele Trabant, acestea au cam dispărut din statistici. Numărul exemplarelor rămase pe piaţă e nesemnificativ, „o notă de subsol“, după cum notează cotidianul german.
● 1 din 5 germani nu ar fi deranjat dacă Zidul s-ar construi din nou. Această proporţie a rămas neschimbată – sondajele de opinie pe această temă se repetă periodic. Publicarea rezultatelor şochează de fiecare dată. În spatele acestor păreri se ascund numeroase resentimente şi temeri – spun analiştii. Dar e şi multă ignoranţă. Şi, adesea, spiritul provocator al respondenţilor. Unele cercetări au arătat că la originea acestor răspunsuri s-ar afla cultura politică diferită din cele două Germanii: esticii, obişnuiţi cu statul intervenţionist-socialist, aşteaptă asistenţă din partea autorităţilor, în timp ce vesticii, crescuţi într-o cultură liberală, individualistă, capitalistă şi federativă, cred că fiecare trebuie să se dezvolte prin resurse proprii. Unii cercetători şi analişti media au explicat chiar că supraexpunerea mediatică a acestor teme, şi mai ales a opiniilor radicale, nu face decît să le amplifice, sporind numărul celor nemulţumiţi şi frustraţi.
● Există însă şi mulţi specialişti în ştiinţe umaniste care îşi explică ignoranţa oamenilor prin numărul mic al spaţiilor memoriale (asta, în vreme ce Berlin e capitala europeană cu cea mai vastă reţea de locuri memoriale). Pe unde trecea Zidul ce despărţea oraşul şi ţara în două, se vede acum, gravată în caldarîm, o fîşie arămie. Această linie simbolică traversează întregul oraş: oricine trece peste ea, pe jos sau cu maşina, ştie de care parte a Zidului se află. Dar asta e prea puţin – susţin unii istorici. Absenţa unui zid real şi solid îi împiedică pe germani să-şi amintească ce înseamnă separarea.
