Zadarnicele chinuri ale ortografiei
Cînd, în 1994, Dan Morris, unul dintre studenții americani dintr-un grup de la Universitatea din Nebraska, sosit în schimb academic la Iași, mi-a spus, încîntat, că limba română (pe care le-o predam la Școala de Vară a UAIC) „e foarte logică”, am înțeles imediat ce voia să spună. Se referea la faptul că, în limba noastră, scrierea este fonetică: există un raport de 1:1 între sunet și literă, astfel că pronunțăm ceea ce scriem și invers (cu excepția nefericită a existenței unui grafem dublu „î” și „â” pentru același sunet – lucru care are o explicație politică, nu lingvistică). Pentru popoarele a căror limbă maternă e engleza, dar și pentru milioanele de oameni care învață limba engleza ca limbă străină, stăpînirea ortografiei este un coșmar, deci nu e de mirare că, la americani, există o foarte apreciată olimpiadă de ortografie.
Săptămîna trecută am scris un articol în Dilema veche referitor la încercările englezilor și americanilor de a „reforma” limba sub aspectul conținutului. În acest text aș dori să arăt că nici aspectul grafic nu a scăpat de valul reformator. De exemplu, una dintre cele mai vechi întreprinderi de acest gen despre care avem informații aparține unui călugăr din secolul al XII-lea (unii spun al XIII-lea), pe nume Orm (sau Ormin), care a încercat să introducă o oarecare uniformitate în ortografia vremii. Pe atunci, felul în care se scriau cuvintele varia teribil: în manuscrisele rămase (multe se află la British Museum) se poate vedea că un copist transcrie unul și același cuvînt, pe aceeași pagină, în două sau trei moduri diferite! Ormin nu e singur în asumarea acestei grele sarcini, iar istoria limbii engleze reține eforturile tuturor (care nu au avut, însă, prea mare succes).
În ciuda faptului că scribii normanzi au produs destulă confuzie, fiind mai obișnuiți cu franceza decît cu engleza, ortografia în epoca medievală tindea, chiar așa nestandardizată cum era, spre fonetism. Lumea se străduia să redea pronunția în scris cît mai fidel. Pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine, o să dau două exemple: cuvintele debt și doubt. Ele există în această formă și în ziua de azi (însemnînd datorie, respectiv îndoială) și ambele au în comun faptul că provin din franceză, iar sunetul /b/ este mut, el nu se pronunță: /det/, /daut/. Litera b nici nu se găsește în etimon: avem det și dote, ambele din franceza veche. Iar dacă cercetăm mai adînc, în lucrările monumentale ale lui Otto Jespersen, găsim că, în secolul al XIII-lea, englezii nu scriau debt, ci dette, respectiv nu doubt, ci dout, deci destul de fonetic, de intuitiv. Atunci cum se explică formele aberante de azi, în care trebuie să scriem litere pe care nu le pronunțăm?
Dacă cititorul își amintește articolul de săptămîna trecută, atunci știe de admirația gramerienilor englezi față de perfecțiunea limbii latine, ale cărei norme erau mereu luate în calcul în deciziile privitoare la propria limbă. Astfel că litera b a fost introdusă de ei, cu bună știință, în aceste cuvinte, pentru a respecta sursele latinești originale: debita și dubito. Tot rațiuni etimologice stau la baza felului în care arată alte forme din ziua de azi: de exemplu, sunetul /f/ se scrie f (fit, five), dar și ph atunci cînd cuvîntul provine din greacă (phone, alphabet), însă regula nu e consistentă, nu te poți baza pe ea, avînd multe excepții. Ideea e că limba engleză contemporană este plină de absurdități ortografice și toate au o motivație istorică. S-au perpetuat de secole, generație după generație, ca o povară colectivă. Faptul a fost constatat adeseori și nu puține au fost tentativele de îndreptare a situației, printr-o reformă ortografică. Otto Jespersen (1860-1943), de exemplu, un mare lingvist danez, susține că doar un fonetician bun ar fi capabil de o astfel de reformă: ce anume trebuie schimbat, care să fie direcția schimbării, ce sunete e necesar să fie reprezentate în scris și care e cea mai bună metodă – toate acestea sînt întrebări la care doar foneticianul poate răspunde.
Problema înregistrării grafice a elementelor sonore este incredibil de spinoasă, așa cum știe oricine a citit o carte despre sistemele de scriere de pe planetă, din prezent sau din trecut. Scrisul există numai pentru reprezentarea vizuală a limbii, căreia îi este ulterior. Notațiile sînt foarte diverse: hieroglifele egiptene, semnele cuneiforme, caracterele chinezești, literele romane (sau grecești et al.). Toate se bazează pe interpretări, convenții și consens între vorbitori; nici una dintre ele nu poate reda direct, nemediat, nici sunetul, nici sensul. Au existat în istorie încercări de reprezentare universală a sunetelor – de exemplu, la 1668, John Wilkins propune un alfabet fonetic motivat fiziologic, în care cele 34 de semne sînt menite să descrie procesul articulator. În 1867, Alexander Bell, inventatorul telefonului, publică Visible Speech / Vorbirea vizibilă, în care găsim un set de simboluri care combină locul de articulație al unui sunet cu maniera în care se produce și cu tipul de fonație. Acest subiect este absolut fascinant și îmi propun să revin la el cu un articol independent.
Deocamdată să spun că Otto Jespersen vede soluția reformei ortografice a englezei prin adoptarea unui sistem de litere romane care să aibă peste tot aceeași valoare sonoră (așa cum e alfabetul limbii române). De fapt, pentru aceasta (și pentru alte limbi nefonetice, etimologice) există I.P.A., International Phonetic Alphabet, un sistem de semne bazat mai ales pe alfabetul latin, alcătuit de foneticieni europeni la sfîrșitul secolului al XIX-lea (la sugestia lui Jesperson) pentru o redare standardizată a sunetelor din cele mai multe limbi ale globului (lista de semne se extinde continuu, pe măsură ce noi limbi cu sunete necunoscute sînt descoperite). Însă ce șanse ar fi ca o frază ca I am wondering what author this is să fie scrisă, în viitor, astfel: ai æm wʌndəriŋ wɔt ɔ:Ɵə ðis iz. Cred că toată lumea știe răspunsul.
Americanii, popor pragmatic, și-au pus tot timpul problema reformei ortografice. The Simplified Spelling Movement, inițiată de Noah Webster, a dus la înființarea unui comitet național care publică, în răstimpuri, liste cu cuvinte scrise mai simplu, dar nu a reușit mare lucru. Foarte multe propuneri nu au prins, marile ziare și reviste (care, prin circulație, sînt motorul schimbării în acest domeniu) nu au aderat la ele. De exemplu, una dintre sutele de propuneri eșuate vizează litera e finală, care nu se pronunță: în loc de give, have, live, are, gone, were, freeze, ar fi bine să scriem giv, hav, liv, ar, gon, wer, freez. Alte simplificări au fost binevenite: terminația -ise din verbe (recognise, energise) a fost înlocuită cu -ize (recognize, energize), -re (theatre, centre) cu -er (theater, center), dubletele din terminațiile franțuzești au fost omise (toilet în loc de toilette, program în loc de programme), imposibilul cuvînt gaol („închisoare”) se scrie acum jail, through este thru, doughnut este donut, tonight este tonite.
Schimbările acestea sînt, însă, marginale, fondul problemei este adînc și nu poate fi atacat (poate că nici nu trebuie). La aceasta se adaugă faptul că, în general vorbind, publicul larg i-a perceput mereu pe reformatorii ortografiei ca pe o gașcă de nebuni. Dar poate că acum, în era Internetului, cînd o planetă întreagă scrie (greșit) în engleză, ortografia acestei limbi chiar va începe să se simplifice, numai că nu din interior, ci din exterior.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
