În 1712, satiristul și pamfletarul politic Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Gulliver, trimite o scrisoare Marelui Trezorier al Angliei, pe care o intitulează Proposal for Correcting, Improving, and Ascertaining the English Tongue / Propunere pentru corectarea, îmbunătățirea și clarificarea limbii engleze, în care se plînge de o o mulțime de lucruri: că „limba e teribil de imperfectă”, că „îmbunătățirile care i se aduc zilnic nu sînt nicidecum proporționale cu stricăciunile”, că „mincinoșii care se prefac că o cizelează și rafinează mai mult au înmulțit abuzurile și absurditățile”. Remediul pe care îl propune este înființarea unei organizații formate din persoanele cele mai calificate pentru sarcina reformării limbii, care să se întîlnească într-un loc anume, la o dată fixă, și să stabilească un set de principii și reguli care vor ghida întregul proces.

Deși nu folosește acest nume, Swift are în minte Academia Franceză, înființată la 1635 de cardinalul Richelieu cu scopul reglementării limbii (un detaliu interesant în paranteză: membrii ei se numesc les immortels / nemuritorii). Ferindu-se să sugereze ce metode trebuie aplicate  – „it is not for me to prescribe” / „nu sînt eu în măsură să recomand” –, Swift spune că grupul englez se poate folosi de experiența francezilor, al căror exemplu poate fi urmat acolo unde s-a procedat corect, iar greșelile lor evitate. Fără îndoială că „se vor găsi multe cuvinte care merită să fie expulzate din limbă, mult mai multe care trebuie corectate și, poate, nu puține învechite, a căror energie va trebui restaurată”. Ținta supremă a organizației va fi repararea limbii pentru totdeauna, astfel încît ea să înflorească fără să mai decadă vreodată.

Dragă cititorule, poate ai un sentiment de déjà-vu. Poate că, după apariția Internetului, ai avut senzația că felul în care am început să vorbim a devenit absurd, că asupra limbii române se petrec abuzuri, iar ea decade – desigur, din cauza asaltului anglicismelor. Dacă da, atunci sentimentul alinării sau împăcării cu situația  – pe care acest text vrea să îl ofere – poate veni din două direcții. Ca să folosesc termenii lingvistici consacrați de Ferdinand de Saussure, privim problema în sincronie și în diacronie. În perspectivă sincronică, să observăm că nu sîntem nicidecum singura cultură asaltată azi de engleză – oriunde au pătruns computerul, Internetul și rețelele de socializare (în general, cam pe toată planeta), acolo au ajuns și toate cuvintele englezești – vocabularul informatic și bancar fiind reprezentat masiv, dar nici jargonul din celelalte domenii de cunoaștere nu se lasă mai prejos. În perspectivă diacronică, nu e singura perioadă din istoria noastră în care o mulțime de cuvinte și sensuri străine iau locul celor cu care am fost obișnuiți.

Linia în care a început acest articol aduce în prim-plan, însă, și o a treia direcție: limba „cotropitoare” a avut ea însăși, în istoria sa, momente similare, iar asupra acestora aș dori eu să insist, de fapt, pentru ca cititorul să înțeleagă că împrumutul lingvistic, sentimentul de „contaminare” a limbii primitoare de către limba donoare și respingerea cuvintelor străine sînt fenomene universale și naturale: numai limbile moarte nu se schimbă. De propunerea lui Swift, ca să revenim la ea, s-a ales praful. Scrisoarea a fost combătută politic de către un membru al facțiunii Whig (echivalent pentru conservatori), autorul fiind supus unui atac la persoană: deși ideea înființării unei academii nu era, în sine, una rea, satiristul ar fi fost departe de standardele de limbă sugerate, engleza din scrierile sale fiind una vulgară. Disensiunile care au urmat în rîndul aristocraților de la Curtea Regală reprezintă o parte a motivului eșecului ideii lui Swift. Marele Trezorier, de fapt, chiar numește deja cîteva persoane care să facă parte din acest think tank și se angajează să asigure o sumă constantă pentru o locație convenabilă. Însă lovitura de grație o dă moartea Reginei Anne, survenită în 1714.

Dar ce era atît de rău în limba vremii? De unde venea această percepție atît de negativă? Cel mai agresiv val de „împrumuturi” (forțate) venise peste locuitorii insulari cu circa șase sute de ani înainte, după cucerirea normandă, cînd, timp de două secole, franceza normandă a fost limba de comunicare la Curte, în Parlament, în tribunale; tot ce era considerat cultură înaltă se scria, dacă nu în latină, tradițional folosită în toată Europa ca lingua franca, atunci în limba cuceritorilor. Abia în secolul al XIV-lea avea să se impună engleza ca limbă națională, 1362 fiind anul în care Parlamentul englez a decis să o folosească în locul francezei. Ca fapt divers, aș dori să menționez un factor neașteptat care a contribuit la acest triumf final: Ciuma Neagră. Cei șapte ani, cît a durat cea mai fatală pandemie din istoria omenirii, au adus englezilor (între 1348-1350), o mortalitate de 30% care a afectat, previzibil, mai ales păturile sărace ale societății, astfel încît a urmat o criză a forței de muncă. Aceasta a sporit importanța clasei muncitoare și a facilitat pătrunderea oamenilor simpli acolo unde înainte nu aveau acces (și, odată cu ei, a limbii engleze). De exemplu, la mănăstirea St. Albans, în 1349, au murit 47 de călugări și abatele lor (utilizatori de franceză și latină), locul fiindu-le luat de oameni care nu numai că nu știau decît engleză, dar mulți dintre ei erau total analfabeți.

Epoca modernă, al cărei început e fixat la 1500, găsește îmbunătățirea limbii ca scop major al gramerienilor vremii. E un lucru nesurprinzător dacă ne gîndim că Renașterea a însemnat descoperirea Americii, inventarea tiparului, dezvoltarea astronomiei, reforma Bisericii – limba nu putea rămîne în afara preocupărilor științifice. Engleza (dar nu numai ea, ci toate limbile vernaculare europene) era percepută ca imatură, neșlefuită, inadecvată, lipsită de eleganță și foarte limitată ca resurse de exprimare a complexelor sensuri care puteau fi redate prin latină și greacă. Astfel că gramaticienii secolului al XVI-lea încep un efort conștient de îmbogățire a limbii cu cuvinte din cele două limbi clasice amintite, dar și din franceză, italiană și spaniolă. Și așa ajungem la secolul lui Swift, epocă străbătută de un spirit al ordinii, în care e tot mai clar că gramatica e haotică, nesistematizată, că vorbirea și scrierea se învață ca mersul. Efortul de rafinare, standardizare și stabilizare a limbii se bazează pe credința tot mai mare în puterea indivizilor vorbitori de a da legi privitoare la limbă.

Dar engleza se vorbea și în Statele Unite. Care era situația aici la 1700? Ideea unei academii salvatoare îi bîntuie și pe americani: în 1780, John Adams, unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite, îi scrie o scrisoare președintelui Congresului, pledînd pentru înființarea unei academii care „să corecteze, îmbunătățească și să clarifice limba engleză” (recunoașteți cuvintele lui Swift), după modelul francez, spaniol și italian. Ironic, deși engleza britanică e, la ea acasă, destul de criticată, ea constituie un standard de urmat și de păstrat în ceea ce-i privește pe americani. Englezii care trăiesc dincolo de Ocean nu încetează să denigreze cuvintele nou apărute în limbă (ca necesitate absolută, însă, pentru că foarte multe dintre ele descriu peisajul, clima, flora și fauna total necunoscute primilor coloniști, care le-au inventat). La 1781, John Witherspoon, cleric și politician de origine scoțiană, denunță decăderea limbii într-o serie de articole publicate în Pennsylvania Journal and Weekly Advertiser: „În această țară văd zilnic – în Senat, la tribunal, în biserică, în presă – erori gramaticale, expresii vulgare și încălcări ale bunei cuviințe de care nici o persoană aflată în circumstanțe similare nu s-ar face vinovată în Marea Britanie”. El identifică opt clase de astfel de „greșeli”, printre care termenii tehnici și americanismele (prin care înțelege orice construcție lexicală diferită de uzul britanic – de exemplu, cuvîntul mad, care are la americani, pe lîngă sensul britanic de „nebun”, pe acela, încă actual, de „furios”, „supărat”).

Pe măsură ce țara se ridică economic, limba începe să se diferențieze tot mai mult, nu doar lexical, ci și ca pronunție. Cărțile scrise de englezii care iau în derîdere limba americană (dar și poporul american care contribuie la „barbarizarea limbii monarhilor englezi”) se înmulțesc tot mai mult, ostilitatea crește. Iată ce scrie un anume Sydney Smith: „Cine citește o carte americană, pe glob? /.../ Ce au făcut medicii americani? Ce substanțe noi au descoperit chimiștii americani? /.../ Ce au făcut în matematică? Cine poartă haine americane? Unde altundeva, în lume, fiecare al șaselea om e sclav?”. În contrast, confirmată de istorie, avem intuiția lui John Adams: „...populația crescîndă numeric, legătura universală a Americii și corespondența ei cu toate națiunile /.../ vor impune limba în uzul general, în ciuda tuturor obstacolelor”; și: „Engleza e destinată a fi în următoarele secole limba lumii”.

În istoria omenirii, cu cît contactul dintre culturi e mai intens, cu atît mai mult se petrec schimburi de tot felul, iar limba e un domeniu care nu face excepție. Dincolo de motivele obiective care duc la împrumutul lingvistic (el corespunde unor nevoi clare: invenții în tehnică și tehnologie care vin odată cu denumirile lor, de exemplu), există o mulțime de alte rațiuni din cauza cărora este imposibil să prezici ce cuvinte, sensuri și construcții gramaticale vor fi preluate de la alții. Puterea individului asupra limbii este inexistentă, marea masă a vorbitorilor fiind cea care decide, printr-un fel de unanimitate inconștientă, ce „prinde” și ce nu. Istoria arată că nici academiile, cu toate încercările lor, nu se pot opune schimbării și nici nu pot devia cursul firesc al evoluției unei limbi. Cel mult pot înregistra schimbările, constată Ferdinand de Saussure, și asta pentru că nimic altceva din lume nu e, ca limba, „rezultatul acțiunilor continue efectuate orbește de o multitudine de factori”.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană. 

Foto: Jonathan Swift (wikimedia commons)