Unde sînt ceilalți?
Obsesia omului de a afla cine e și ce caută pe Pămînt l-a făcut să caute răspunsuri și în limbă: cine, în afară de el, mai are sisteme de comunicare, și unde converg ele (sau nu)? De la comparațiile intraspecie, care au dus la identificarea familiilor de limbi umane, s-a ajuns, în secolul XX, la comparațiile interspecii, care au dus la identificarea universaliilor lingvistice și la apariția etologiei ca disciplină. Tot acum s-au făcut primele încercări de extindere a comunicării cu posibile alte civilizații inteligente din afara spațiului terestru. Poate cititorul își amintește de un articol mai vechi din Dilema veche, în care descriam limbajul cosmic Lincos, un cod bazat pe simboluri matematice, construit în anii 1960 de matematicianul olandez Hans Freudenthal, folosit în 1999 de astrofizicienii canadieni. În articolul imediat următor, detaliam eforturile xenolingviștilor de a-și imagina cum ar putea arăta o limbă extraterestră. Textul de astăzi completează perspectiva lingvistică, „tarată” inevitabil de aspectul subiectiv al fenomenului comunicării umane (limba e și o realitate psihologică), cu una de o natură total diferită, cu mai mari șanse la obiectivitate: fizică.
În septembrie 1959, prestigioasa revistă americană Nature a găzduit în paginile ei primul articol științific pe tema celor mai probabile caracteristici ale unui mesaj extraterestru. Cei doi autori, Giuseppe Cocconi și Philip Morrison, fizicieni renumiți de la Universitatea Cornell, susțineau că oricine ar dori să atragă atenția unei alte civilizații inteligente ar folosi radiația undelor radio: destul de ieftină și ușor de produs, parcurge distanțe foarte lungi și nu necesită putere mare de emisie. Frecvența de emisie ar trebui să fie aleasă astfel încît să evoce o valoare numerică universală în cosmos – probabil ceva asociat, de exemplu, cu cel mai comun element chimic din univers, hidrogenul. Hidrogenul emite radiații pe frecvența de 1.420 Mhz, deci un semnal extraterestru ar putea veni așa și, pe cît posibil, doar așa, pentru că folosirea unei „bande înguste” economisește din energia transmisiunii. În plus, nici un fenomen natural nu se manifestă astfel, deci captarea atenției oricărui ascultător inteligent ar fi asigurată.
Optsprezece ani mai tîrziu, pe 15 august 1977, la 23,16 ora locală, unul dintre cele două receptoare ale telescopului The Big Ear („Urechea cea mare”) din Delaware, Ohio primește un semnal pe care computerul îl înregistrează: o creștere și o descreștere a curentului electric, induse de o undă electromagnetică. După care continuă să înregistreze, ca de obicei, tot ce vine din spațiu – adică nimic, zgomot, după cum se dovedește ulterior. Trei minute mai tîrziu, din cauza rotației Pămîntului, al doilea receptor al telescopului ajunge să fie îndreptat spre aceeași sursă a semnalului, dar nu mai recepționează nimic asemănător. Cînd Jerry Ehman, astronom și astrofizician, primește datele sub formă printată – 6EQUIJ5 –, notează pe margine „Wow!”. Prezicerea fizicienilor Cocconi și Morrison, cu care el era familiarizat, se adeverise întocmai: semnalul, care de atunci încoace este cunoscut sub numele de Semnalul Wow, respecta toate cerințele.
În programul computerului, literele și numerele reprezentau o măsură a intensității semnalului electromagnetic în receptor. Puterea redusă era înregistrată cu cifre de la 0 la 9, iar cînd puterea creștea computerul începea să folosească literele alfabetului: A pentru 10, B pentru 11, și așa mai departe, U fiind valoarea cea mai ridicată a puterii semnalului pe care telescopul o întîlnise vreodată. Astfel că 6EQUIJ5 era semnătura unui semnal care creștea constant în intensitate, ajungea la un vîrf, apoi descreștea. Spectrul de frecvențe era, incredibil, mai mic de 10 kHz, adică circa o milionime din frecvența transmisiei: un semnal de bandă îngustă la 1.420 MHz.
În ciuda imensei vîlve create și a cercetărilor de tot felul care au urmat, problema insurmontabilă reprezentată de faptul că semnalul nu s-a repetat nici măcar o dată a dus la clasificarea acestuia în categoria fenomenelor rămase fără explicație. (Ulterior, repetarea ar fi fost oricum inutilă pentru că nu au mai existat fonduri, guvernul anulînd programul.) Dacă cineva a vrut să ne transmită ceva, de ce nu a repetat mesajul? Întrebarea ar părea legitimă, dar numai pînă în punctul în care aflăm că și noi, ca specie, am făcut același lucru: în 1974, telescopul Arecibo din Puerto Rico a transmis, la inițiativa NASA, un semnal către galaxia M13 care părea să aibă condiții propice de viață. El consta într-un șir de cifre binare între care erau intercalate, ca indicii, numere primare. Descifrat cum trebuie, găseai acolo imaginea unei persoane, dubla spirală a ADN-ului și sistemul nostru solar. Dacă vreun extraterestru din galaxia M13 va recepționa vreodată semnalul se va minuna, desigur, numai că specia lui se poate întreba de ce mesajul nu se repetă măcar o dată, ca să se asigure că nu a fost doar un accident.
Speranța lui Homo sapiens sapiens însă, a omului modern, nu stă doar în codurile matematice, ci și în cele optice. Un proiect al Universității Harvard folosește telescoape optice care caută semnale laser venite din spațiu, altul de la Berkeley cercetează vreo 2.500 de stele apropiate ca să identifice pulsiuni laser. Un studiu recent publicat în revista The Astrophysical Journal propune construirea unui telescop care să trimită continuu în spațiu o rază laser de mare putere (1-2 megawați). Un astfel de semnal ar putea fi detectat de astronomii extratereștri, apoi folosit sub formă de pulsiuni intermitente regulate, ca un cod Morse aplicat la un far uriaș, pentru transmiterea de mesaje.
Răspunsul la cea mai adîncă întrebare a omului („Unde sînt ceilalți?”, atribuită celebrului fizician Enrico Fermi) e, deocamdată, o fata morgana. Dacă sîntem singuri, atunci e o mare risipă de spațiu. Dar dacă nu, atunci se deschide o perspectivă cu totul nouă asupra experiențelor pe care omul le poate avea prin interacțiunea cu alte specii inteligente.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
