Ultima bătălie - Gînduri istoriografice dedicate academicianului Alexandru ZUB
„Mai mult talent
, pentru a fi mai aproape de adevăr.”
N. Iorga
Între istorici, Alexandru Zub este foarte bine cunoscut: o carieră academică exemplară, trecînd prin toate gradele științifice și onorurile academice, grație anului fatidic 1989. Nici unul din semnele de recunoștință publică de care a avut parte în ultimii 30 de ani nu i-ar fi fost acordat dacă în România nu s-ar fi schimbat regimul politic în decembrie 1989. Alexandru Zub a cunoscut pe propria-i piele ce înseamnă o schimbare de regim atît la începutul vieții, cît și în partea ei de apogeu. Prin cea de la începutul vieții fac referire la condamnarea politică pe care a suferit-o în 1958 pentru vina de a fi organizat la Iași și Putna o comemorare studențească și științifică a lui Ștefan cel Mare la împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei. În executarea pedepsei de muncă silnică în lagărele de exterminare a întîlnit elita intelectuală și spirituală a României. În acest context a făcut cea mai înaltă școală, cea a demnității umane.
Scriu aceste rînduri însă nu pentru membrii unei bresle care cunoaște adevărata ierarhie a valorilor în istoriografia românească contemporană, ci pentru un public cultivat, dar tot mai puțin antrenat să citească istoriografie contemporană. Lor vreau să le spun că istoricii își trăiesc cu intensitate căutările erudite și uneori îmbină propria lor viață cu obiectul de studiu în așa măsură încît ajung să-și sacrifice viața privată, ba chiar să-și piardă viața pentru crezurile lor, în orice caz să plătească scump pentru o cauză pe care uneori o numesc chiar adevărul istoric. Destinul istoricilor români e o temă care l-a fascinat pe Alexandru Zub în cadrul cercetărilor sale de istoria istoriografiei, dar care s-a oglindit și în propria-i viață. Cum se face ca, într-o națiune blîndă și pașnică, istoricii să fie uciși, prigoniți, în cele din urmă uitați sau ignorați? O rapidă trecere în revistă începe cu decapitarea cronicarului Miron Costin, exilarea lui Nicolae Bălcescu, indiferență pentru suferința lui A.D. Xenopol, dar mai ales cu asasinarea lui Nicolae Iorga, apoi cu salba de istorici arestați de regimul comunist: Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, C.C. Giurescu, dintre care primul a murit în chinuri în temnița de la Sighet.
Pierdut între mormane de cărți, așa cum era văzut tînărul Alexandru Zub la Biblioteca Centrală din Iași de către contemporanii săi, istoricul este uneori perceput ca o amenințare pentru regimul politic, mai ales atunci cînd nu se manifestă fățiș ca un propagandist al regimului politic. O meserie periculoasă atunci cînd istoricul are o conștiință. Paul Michelson semnala, în studiul său Alexandru Zub and Modern Romanian Historiography, afinități cu îndemnul lui Soljenițîn Să nu trăiți în minciună în preocuparea istoricului român pentru adevăr. Însă, așa cum avea să scrie Alexandru. Zub în discursul de recepție la Academie, în istoriografie adevărul nu este al istoriei, ci al istoricului. Caracterul subiectiv al scrisului istoric este intrinsec legat de ființa unică a istoricului. Din acest punct de vedere este atît de greu de despărțit elanul civic (Alexandru Zub îl numește și militantism) al istoricului de opera sa de erudiție. Chemarea acțiunii în slujba unei colectivități (de limbă, teritoriu și cultură, adică o națiune) interferează cu erudiția istorică. Aici aderă Alexandru Zub la un imperativ formulat de lordul Acton: în viața unei națiuni nu este important trecutul, ci cunoașterea trecutului.
Trecutul, așa cum îl analizează Alexandru Zub, prins în curentul istoriografic al Analelor franțuzești, este creația sau reconstrucția istoricului. Totuși, acesta se folosește de niște cărămizi, care sînt fragmentele de informație pe care le lasă trecutul în pămînt, în arhive, în monumente de artă, în opera istorică a înaintașilor. Din această materie brută istoricul creează o narațiune, dar mai ales un sens al istoriei. Expresia fericită a lordului Acton se întîlnește cu gîndirea istoricului Alexandru Zub cînd acesta avertizează asupra riscului falsificării istoriei măcar și prin exces de simplificare sau o hiperbolizare a coerenței istorice.
Alexandru Zub a căutat de la bun început o cale mediană între încărcarea abuzivă cu sens a istoriei și istoria fără sens și mai ales fără virtute. Nu poți trăda trecutul de dragul prezentului, dar nici nu-i poți spune povestea fără ca acest trecut să aibă un ecou în prezent, fără ca acest trecut să se răsfrîngă asupra prezentului și să se proiecteze asupra viitorului. Cele două extreme – abuzul de sens și lipsa de sens – sînt zvîrcolirea istoriografiei din pragul mileniului III între construirea istoriografică a națiunii și deconstruirea discursului național, între o pretinsă obiectivitate a istoricului asociată cu o dorită legitate a istoriei și subiectivismul gnoseologic asociat cu parti-pris-ul ideologic al istoricului.
Producînd bio-bibliografiile lui Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, continuate cu volume de analize ale istoriografiei romantice, critice (junimiste) și criticiste (interbelice), Alexandru Zub a moștenit de la obiectele sale de studiu ethos-ul scrisului istoric național, pe care tot Paul Michelson l-a numit atît de delicat „opțiunea civică a istoricului”. Întemeierea României moderne din entitățile politice și socio-culturale ale românității medievale este un obiectiv legitim la care poți să aderi atît din perspectivă conservatoare, cît și progresistă. Dar Alexandru Zub s-a întîlnit în lagăr cu viziunea critică asupra lui Kogălniceanu ca demolator al Bisericii în Principatele dunărene, formulată cu patos de arhimandritul Vasile Vasilache, și a regretat că acesta nu și-a formulat în scris punctul de vedere. Orice fondare implică o doză de demolare, avea să constate istoricul și avea să asiste la început de mileniu la bacanala demolării „miturilor” istoriografice. De la Revoluția franceză încoace, Principatele, separate întîi, unite apoi, redenumite împreună România, trăiesc în ritmul modelor politice de pe Sena. Alexandru Zub a abordat și acest subiect cu toate asperitățile sale. Dar nici azi istoriografia românească nu vrea să rupă cordonul ombilical cu centrele creatoare de „sens al istoriei”. Cu un oftat ascuns, Alexandru Zub avertizează, în discursul de recepție la Academia Română, „trend-ul modernităţii tîrzii... implică o diminuare pe linie identitară, însă şi un cîştig sub unghiul «istoriei totale», aşa cum era definită aceasta în disputele din secolul XX. [...] Situaţia e paradoxală. În timp ce se recunoaşte subiectiv, conjunctural, limitat, istoricul aspiră să ia în posesie un ansamblu obiectiv de infinită complexitate. El crede în dinamismul istoriei, dar aspiră să-i descrie imobilitatea”.
Paradoxurile istoriografiei occidentale, de fapt universale de acum, sînt semnul unei disoluții a sensului. Alexandru Zub e suficient de lucid pentru a lăsa această concluzie printre rînduri. Cine are ochi de citit, să citească!
Avea rost să riști ani de muncă silnică în lagăre de exterminare pentru comemorarea lui Ștefan cel Mare? Istoria lui Ștefan cel Mare, în lectura lui Kogălniceanu, a lui Xenopol, a lui Iorga, pe scurt a unei tradiții istoriografice naționale, se reîncarcă cu sens pentru Alexandru Zub, închizînd arcul peste timp, la comemorarea din 2021. Acest sens este în mod legitim cel al propriei istorii. Dar acest subiectivism dă substanță vieții. Eu sînt ceea ce sînt fiindcă pot spune și mă pot regăsi în istoria lui Ștefan cel Mare. El este strămoșul (unul dintre ei) exemplar, a cărui istorie fondează o comunitate. Cu cît mai aprigă este bătălia în jurul sensului istoriei și în cele din urmă împotriva sensului istoriei, cu atît mai limpede îi apare lui Alexandru Zub că miza acestei bătălii este tot mai mare. Îl fascinează noțiunea de accelerare a istoriei, citează eseul lui Daniel Halévy și descrie tensiunea conceptuală dintre „durata lungă”, adică ipoteza că în spatele evenimentelor politice societatea se schimbă foarte încet, și durata scurtă sau istoria evenimențială, impactul personalității istorice, al circumstanței și al interacțiunii fatidice. De la eternul țăran al istoriei la dezrădăcinare și alienare, schimbarea istorică a căpătat o altă calitate. Ritmul, dar mai ales calitatea și cantitatea schimbărilor angoasează.
Alexandru Zub a învățat de la un înaintaș francez, al cărui ecou intelectual la noi l-a studiat, Alexis de Tocqueville, că sînt mișcări ale istoriei de neoprit, dar nu înseamnă că trebuie îmbrățișate ca pe adevăratul sens al istoriei. Ultima bătălie se poartă în numele legitimității și demnității istoriei proprii. Nu este doar ego-istorie, ci un fragment de inteligență și sensibilitate umană, care în lectura lui Alexandru Zub are cu adevărat o dimensiune eroică. Echilibrul cu care a scris Alexandru Zub această istorie, prudența în utilizarea fragmentelor de informație autentică sînt valori morale, care dau scrisului său istoric puterea unui non possumus. Atîta timp cît pentru cineva devenirea națională a românilor, cu origini medievale și reîntemeieri moderne, îi dă substanță vieții, aceasta merită apărată și comemorată cu prețul înalt pe care l-a plătit în tinerețe Alexandru Zub. Această „conștiință totalizantă” a istoricului face ca universul tînărului institutor în devenire de la Vîrful Cîmpului, care știa de un rege, un neam, un boier luminat, precum Scarlat Rosetti din satul său natal, să fi traversat schimbările de regim fără a pierde încrederea în sensul istoriei. Ultima bătălie pentru sensul istoriei nu s-a dat încă!
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Études en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
