Societatea de consum emoțional
Oana mă tunde de peste 15 ani, de cînd m-am mutat în Tineretului și, rătăcind printre blocurile înseriate, am nimenit într-un „salon” de frizerie, în care se intra pe o scară amenajată prin balconul unui apartament. E o puzderie de saloane de coafură, manichiură, pedichiură în cartier. Genul de afaceri care sînt imune la criză, pandemie sau la alte calamități.
Și cînd locuiam în Franța, tot ajungeam cumva pe la Oana. Cum poposeam acasă, dădeam o fugă pînă la scara vecină. Ce mai zici, băiatu‘? Pe unde mai umbli?, așa mă întîmpină Oana, mi se pare că nu s-a schimbat deloc, micuță, cu părul negru intens, strîns în coadă, drăguță la cap, zici că a înghițit elixirul tinereții, și cînd îmi spune „băiatu‘”, parcă și eu sînt tot „băiatul” de pe vremuri. De-a lungul timpului, cu Oana am vorbit de toate, despre străinătate, despre serviciu, despre dragoste, despre familie și despre copii. Mi-a făcut cadou mostre de șampon, uleiuri și creme, odată a încercat să mă cadorisească cu un pachet de tampoane (Ia-le, măi băiatule, pentru fata ta, că sînt gratis) și altă dată un kilogram de caise (Sau de piersici? Nu mai știu).
În spațiul restrîns, care se deschide spre o grădină de bloc, cu multă verdeață, e un mic univers. Televizorul merge pe muzică sau pe emisiunile de cancanuri. Femei în vîrstă, în diverse stadii ale coafatului, cu vopseaua în păr, cu pungi pe cap, cu părul ud, stau aliniate pe scaune, ca găinile lui Pettson, cu ochii țintă la ecranul care rulează non-stop. Într-un colț, după o masă de manichiură, Mihaela, colega Oanei, se ocupă de unghiile unei pensionare care și-a muiat picioarele, cu pantalonii suflecați, într-un lighean. Băieții din cartier intră și ies la țigară, pe băncuța din grădină. La intrare e și un tonomat de cafea care înghite hîrtiile de 1 leu și scoate un bîzîit enervant cînd livrează o zeamă de culoarea mocirlei. Apare patronul, un bătrînel de treabă, care trage furtunul să ude răsadurile. Reprezentanți de la firme de cosmetice, comis-voiajori, cucoane care desfășoară pe măsuța mică, din dreptul scaunelor de așteptare, zeci de punguțe cu pandantive, gablonțuri și bijuterii suflate în argint. În tot vacarmul Oana tunde și vorbește la telefon cu o cumnată, ținînd aparatul între umăr și obrazul stîng. După ce îi amorțește gîtul, mută telefonul de cealaltă parte și continuă.
-Da, fată, am văzut că ai văzut mesajele pe WhatsApp, dar nu mi-ai mai răspuns... păi, îmi zise Sorin... și ai fost la spital? Și nu spui nimic? Te doare în dreapta? Nu e fată, apendicită, nu știu ce ți-a spus doctorul, dar am avut și eu apendicită și nu e acolo, e mai jos.
O privesc cu îngrijorare în oglindă și, cînd ne vedem, Oana pufnește și-mi îndreaptă capul dintr-o mișcare scurtă, dar blîndă.
-Ține și tu capul drept! Nu, fată, nu cu tine vorbeam, cu clientu‘… Da, am client. Nu, lasă, că putem vorbi.
Consultația continuă și cînd Oana constată că nu mai prea are baterie la telefon, se rotește prin spatele scaunului și reușește, nu știu cum, să extragă dintr-un sertar încărcătorul pe care îl cuplează la priză, apoi împinge cu fundul sertarul la loc. Îi examinez activitățile simultane cu interesul lui Manfred Spitzer cînd își pregătea cartea despre Demența digitală, capitolul 10. Multitasking: Atenție tulburată. Dar ea parcă îmi citește gîndurile și, vinovat, îmi mut ochii în altă direcție. Nu-mi rămîne decît partea din stînga, unde e televizorul, deși de cînd cu explozia posturilor românești din anii 2000 (sau cu maturizarea?) am dezvoltat o adevărată fobie față de conținuturile lipsite de miez și împănate de emoții negative din arealul audiovizualului autohton. Acum Marc Antony cîntă cu India Martinez un cîntec de dragoste. Mișcarea de pe ecran îmi tot atrage privirea, deși nu e muzica pe care aș asculta-o vreodată cînd nu sînt la frizerie. E pur și simplu o stimulare vizuală de la care nu reușesc să mă sustrag. Mi se întîmpla și pe vremuri, cînd mai ieșeam într-o cafenea sau într-un restaurant din oraș. Televizoarele sînt montate în tavan la fiecare două mese, ecrane mari, cu imaginea limpede, unde rulează meciuri din campionate anonime, cu sonorul dat tare. Voiam să mă așez cu spatele la ecran, dar oriunde îmi puneam scaunul, nimeream cu fața la cîte unul, și pînă la finalul întîlnirii ajungeam să știu care e mai bună dintre KF Reykjavíkur și FC Flamurtari.
Am mai povestit în articole cum mi s-a întîmplat ca în ultimii ani să mă tot ciocnesc de Franța și de cultura franceză, parte aparte din cultura occidentală. Cînd eram în Paris, mai dădeam drumul la televizor ca să mă imersez mai rapid în limbă și în contextul social. Lăsam să-mi curgă frazele pe la urechi și îmi vedeam de ale mele. La demisolul policlinicii unde lucram funcționa o cafeteria pentru personal, treceam dimineața să-mi iau cafeaua și să mai schimb o vorbă, ocazie cu care aruncam un ochi pe televizor, unul modest, amplasat într-un colț, și nimeream inevitabil în timpul calupuli de prognoză meteo. Parcurgeam pe verticală icon-urile cu soare și nori din regiunea pariziană și mă duceam la serviciu.
Înapoi în România, m-am simțit izbit, udat din cap pînă în picioare de valul de informații, știri și reclame, care scaldă țara mai ceva ca Marea Neagră pe timp de furtună. Mi se părea că am venit de pe o planetă îndepărtată și tare tăcută, unde sunetele se pierd în eter și se aud mereu înfundat (deși Parisul numai liniștit nu e). Parcă vorbeam prea încet, nu mai știam să vorbesc tare și să mă fac auzit. Încă dinainte să plec începusem să dezleg „strategiile” de public ale televiziunilor comerciale: mesajul să fie cît mai agresiv, cît mai tare, cînd se anunță canicula în București, ecranele au cîte trei burtiere galbene, cu breaking news roșu intens, în căldurile din sudul țării, culorile acelea îmi jucau în fața ochilor și mă făceau să am senzația de insolație instant. Cînd, din contră, mesajele acestea, de alertare a populației, ar trebui să caute nuanța de echilibru, între importanța avertizării și îndemnul la calm. Să ofere știri relevante și sfaturi populației neajutorate.
În anii de Franța am prins vreo șapte acte Gilets Jaunes, unele chiar pe bulevardul pe care locuiam eu, confruntări cu forțele de ordine, gaze lacrimogene, vandalizări de panouri publicitare și vitrine de magazine sau chiar incendieri nasoale. Totuși, la știrile de pe principalele canale de televiziune, situația era transmisă ponderat, fără să o acopere în nici un fel, oamenii se băteau în stradă și analiștii discutau la rece în studio. În schimb pe mine mă sunau mama și alții din familie, prieteni și cunoscuți, îngroziți de ce se petrecea pe malurile Senei. Pentru că ei urmăreau posturile românești, unde situația era mai inflamată decît catedrala Notre Dame în 2019 (fără legătură cu protestele). Ardea Franța pur și simplu, dar eu nu aveam aceeași senzație de angoasă pe care o aveau cei din țară. Mă duceam la treabă, chiar dacă uneori traseul era blocat și trebuia să ocolesc mult sau mi se schimbau orarele și îmi vedeam de treaba mea, de vizite la muzee, la concerte sau la filme, de plimbări în cartier sau cumpărături, deși uneori găseam toate magazinele de pe stradă cu scînduri bătute în geam sau cordoane de polițiști ne sfătuiau să mutăm mașinile de la bulevard și să trecem în case.
Un francez care a vizitat România într-o vară, însoțit de o prietenă româncă din Paris, s-a arătat foarte încîntat de țara noastră, dar a plecat cu o nelămurire în suflet. De ce sînt atîtea televizoare peste tot, în baruri, în cafenele? Oamenii nici nu se mai aud din cauza muzicii, din cauza zgomotului de fundal. Apoi tot el și-a dat un răspuns condescendent: probabil că după atîția ani de restricții și izolare, românii simt nevoia uriașă să rămînă conectați la realitate.
Dacă ar veni din nou acum și ar privi un calup de știri, ar remarca și el, fără să înțeleagă limba, că lucrurile au „evoluat” în strategia de manipulare emoțională a publicului. Se produce un adevărat fenomen de „cinematografiere” a informațiilor – cînd vine viitura în satele din Moldova se fac montaje „artistice” cu tăieturi și lipituri rapide, puhoaiele se revarsă pe muzică wagneriană, după 10 secunde oamenii au senzația că apele năvălesc chiar peste ei. Dar nu se vor ridica și nu vor fugi la fel ca spectatorii din Paris cînd au văzut în 1896 L’Arivée d’un train en gare de la Ciotat. Așezate în contextul casnic, și privindu-i în mod direct, aceste intervenții emoționale au efectul contrar, îi fac pe oameni să nu se mai desprindă din fața televizoarelor.
Registrul cel mai frecvent al bombardamentului de știri într-o țară ca România, trecută prin secole de amenințări, ocupații și catastrofe sociale, e în continuare cel al fricii. Să ții oamenii în tensiune, sub o permanentă apăsare a răului iminent, să-i ții ocupați emoțional cu afecte negative, să le bruiezi mintea cu o larmă constantă - omul de rînd este stimulat intens vizual și agresat fonic, iată soluția ca să aduci populația în poziția de angoasă generală.
La Oana în frizerie, acest bîlci voios cu iz de mic trib de întrajutorare e un balsam în contextul isteric al prezentului din București. Continui să merg la ea și acum cînd stau în partea celalaltă a orașului și, în zilele cu trafic redus, tot fac patruzeci de minute pînă în Tineretului.
Sîmbătă dimineață cînd am plecat spre ea, de abia ce ajunsesem la prima interesecție, dimineața era leneșă și însorită, cînd dintr-odată a izbucnit sunetul de panică de la Ro-Alert. Urmăresc cu groază și repulsie situația războiului din Ucraina și nu mă pot abține să nu proiectez gînduri sumbre în viitor. Recunosc că am făcut niște bucle pe banda mea încercînd să-mi extrag telefonul din buzunar, care nu se mai oprea. Oare să fi cedat centrala nucleară de la Zaporojie? Oare să fi lansat Putin vreo rachetă tactică?
Nu, nu era nici una dintre aceste îngrozitoare catastrofe. Ro-Alert ne anunța cu surle și trîmbițe (la propriu) că în gara din Galați a dispărut minorul Druțu Angelin George. E acesta un mesaj de interes general?, m-am întrebat. Desigur dispariția unui minor (care pînă la ora mesajului fusese găsit în Gara de Nord) e un eveniment cumplit pentru familie. Și Poliția Română are dreptate cînd afirmă că alertele rapide, din primele 24-48 de ore, cresc exponențial șansele de reușită ale misiunilor de găsire, dar de aici încolo e doar un abuz revoltător: deturnarea serviciul național Ro-Alert de la misiunea sa. Mesajul a fost aiurea distribuit și cu întîrziere (cum spuneam mai sus), unii l-au primit mai devreme, au sărit din pat în miezul nopții, au trebuit să-și calmeze copiii mici treziți din somn sau părinții bătrîni care au ajuns instantaneu cu pulsul la 100. Care e, de fapt, eficacitatea unei astfel de campanii „de sensibilizare”? Anul trecut, conform organizației Salvați Copiii, au fost declarate aproximativ 6.000 de dispariții de minori. De cîte ori ar trebui să sune telefoanele oamenilor într-o zi? Și apoi ce se va mai adăuga pe lista Ro-Alert? Pierderi de documente importante și portofele? Anunțuri de bucurie pentru nunți și botezuri?
În Franța există o platformă guvernamentală unde poți să îți înscrii numărul de telefon ca să nu mai fi deranjat de publicitari. Programul se numește Bloctel și e susținut prin legea care vizează dreptul persoanelor de a nu fi deranjate în intimitate lor, în problemele lor, în pur și simplu timpul lor mental. Chiar dacă ar exista un astfel de serviciu în România, tot n-am scăpa de abuzurile Ro-Alert. Pentru că societatea românească trebuie în permanență alertată, supusă consumului emoțional constant, pînă cînd psihologii și psihiatrii nu vor mai prididi cu treaba.
Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.
