Represiunea politică în Prahova în anul 1945

În anul 1945, speranțele revenirii la o anumită normalitate democratică s-au risipit rapid, iar documentele de arhivă dezvăluie mai degrabă o țară aflată în pragul războiului civil decît una care să-și recapete normalitatea interbelică (și aceea atît de problematică), definitiv pierdută. Această teorie nu este deloc absurdă. Războiul civil între comuniști, organizațiile care gravitau în jurul lor, puținii susținători din anumite straturi sociale nemulțumite, care profitau de întorsătura evenimentelor, și monarhiști, indiferent dacă vorbim despre țărăniști, liberali, grupări de extremă dreapta rămase în țară, ar fi fost probabil, dacă în România nu s-ar fi aflat trupele Armatei Roșii. Față de legionari, puterea comunistă a avut o atitudine ambivalentă. Pe de o parte a încercat să recupereze anumite elemente, care erau dispuse să colaboreze cu noul regim (din multe motive, inclusiv pentru că, fiind adepți ai totalitarismului, se întîlneau în ura față de sistemul democratic cu comuniștii), iar pe de altă parte să îi anihileze pe legionarii care nu erau dispuși să colaboreze și manifestau un anticomunism virulent. Unii dintre ei au luat calea rezistenței armate din munți, dar cei mai mulți au fost arestați sau arestați din nou, ajungînd în Gulagul RPR. Este drept că, avînd în vedere situația fluidă din țară, legionarilor le era relativ ușor să se reorienteze și să se infiltreze în formațiunile pro-comuniste, care nici ele nu aveau experiență în activitatea legală și erau disperate să atragă membri noi. Iar de oportuniști politici românii nu au dus deloc lipsă. Dumitru Aradu, fost membru legionar, fusese numit în comitetul sătesc al Frontului Plugarilor din comuna Bărcănești, spre nemulțumirea populației care nu înțelegea cum, la vremuri noi... tot noi. Prefectul solicita președintelui Frontului Plugarilor să-l destituie din acea funcție. Denunțurile curgeau în valuri și s-au păstrat în dosarele de arhivă. Un anume Motoroiu din Cîmpina sesiza faptul că Vasile Dragomir din Comarnic era legionar și „întreținea în continuare legături cu elementele reacționare”. Moda sovietică a denunțurilor, neînsoțite de nici cea mai mică dovadă, a explodat după 23 august 1944. E imposibil de estimat cîte vieți și familii au fost distruse de acest început de regim represiv, care avea să dureze pînă la 22 decembrie 1989.  

Autoritățile județene primiseră ordine să-i rețină pe legionari și să-i trieze, pentru a stabili gradul lor de periculozitate încă de la începutul anului 1945, cînd premier și ministru de Interne era generalul Rădescu. O telegramă primită de la Ministerul Afacerilor Interne, transmisă tuturor prefecturilor, dovedește că încă existau nuanțe, pe care autoritățile erau gata să le observe ‒ „toți legionarii care au fost triați de către comisii și găsiți nevinovați să fie puși imediat în libertate. Vor rămîne sub pază numai cei care au fost găsiți vinovați, numai cei împotriva cărora sînt dovezi de vină vădită. Comisiile de judecată vor putea cere din nou arestarea celor pe care-i cred vinovați”. Deja, în decembrie 1944, angajații Prefecturii Prahova fuseseră obligați să semneze declarații pe propria răspundere, prin care se deziceau de Mișcarea Legionară și afirmau că nu făcuseră politică legionară. Ulterior, Chestura de Poliție Ploiești, Comisiunea Punere sub Pază (!) revenea, pe 17 ianuarie 1945, cerîndu-i instituției să înainteze de urgență un tabel cu simpatizanții sau membrii legionari din Prefectură. Care erau rubricile ce trebuiau completate, în cazul în care se identificau legionari? Gradul, funcțiunea sau specialitatea, domiciliul actual, „dacă este periculos ordinei și Siguranței Statului”, „dacă funcționarul public a fost trecut pe tabelul de epurare și la ce s-a rezumat activitatea”. Se specifică imperativ că „nici un legionar nu trebue să lipsească din tabel”. Adresa se încheia destul de insolent, avînd în vedere că prefectul era cel care, cel puțin teoretic, conducea Chestura de Poliție, și nu invers: „De neexecutarea întocmai și la timp rămîneți direct și personal responsabil”. Legionarii au fost reținuți în Penitenciarul Ploiești care, fiind suprapopulat, trimitea cereri disperate către autoritățile județene pentru a fi sporită paza, cu cel puțin zece jandarmi, deoarece personalul care era angajat era suprasolicitat, fiind nevoit să facă față și sarcinilor obișnuite de serviciu, privind deținuții de drept comun care erau închiși acolo. Mai mult, o porțiune a zidului care înconjura incinta fusese dărîmată, în urma bombardamentelor din anul precedent. Cererea era refuzată de șeful Garnizoanei Ploiești, care nu dispunea de militari pentru o asemenea nouă sarcină. Nici de jandarmi suficienți nu dispunea administrația județeană, numărul lor fiind drastic limitat de Comisia Sovietică de Control. Et pour cause... O anume doamnă Bănescu din Cîmpina solicita Prefecturii eliberarea fiilor săi, care erau închiși la Ploiești, fiind suspectați de simpatii legionare. Nu știm dacă nu cumva și fiii săi au fost escortați în gara Ploiești-Sud, unde fuseseră garate două vagoane, în care au fost înghesuiți 120 de legionari prahoveni, care erau transportați la Slobozia, unde urmau să fie internați în lagăr, fiind păziți de 15 polițiști și jandarmi. Lagărul de la Slobozia fusese creat inițial pentru a-i găzdui pe prizonierii de război sovietici, care după 23 august 1944 au fost eliberați. Locația nu a rămas nefolosită mult timp căci în noiembrie 1944 s-a decis internarea legionarilor. La 18 decembrie 1944 se aflau aici 465 de internați, păziți de 74 de jandarmi.

Un alt grup care a fost supus represiunii după 23 august 1944 au fost sașii, șvabii sau alți germani stabiliți de dată recentă în România, care locuiau și în Prahova. Județul fiind puternic industrializat, atrăsese o comunitate numeroasă de germani, de care industria petrolieră avea mare nevoie, instalată mai ales la Ploiești și Cîmpina (unde au ridicat atît o biserică romano-catolică, cît și una evanghelică ‒ după 23 august a fost rechiziționată de Armata Română și transformată în punct de comandă al Regimentului 9 Antiaerian). Context. La 6 ianuarie 1945, forţele sovietice de ocupaţie au impus mobilizarea germanilor, cetăţeni români, în vederea deportării în URSS pentru a munci la înlăturarea distrugerilor cauzate de război. Ordinul de deportare îi avea în vedere pe toţi bărbaţii cu vîrste­le cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vîrste între 18 şi 30 de ani. La 13 ianuarie 1945, cînd ridicarea germanilor începuse în Bucureşti, Braşov şi Timişoara, Guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. În notă se arăta că în Convenția de armistiţiu (încheiată la 12 septembrie 1944) nu se prevedeau deportări şi că industria românească ar fi avut de suferit în urma deportării unei forţe de muncă atît de numeroase, în special a unui procent însemnat din forţa de muncă înalt calificată, după cum era cazul și în Prahova, mai mult ca în alte locuri. Fără efect.

La 10 aprilie 1945, fabrica de cărămidă „Frăția“, din comuna Pleșa, reclama la Prefectură faptul că inginerul Wilhelm Wenzel, cetățean român de origine germană, fusese ridicat direct de la fabrică în data de 11 ianuarie 1945 și deportat în Uniunea Sovietică. Wenzel era directorul tehnic al fabricii, „conducînd activitatea de mai bine de zece ani de zile, avînd studii de specialitate”. „Frăția“ avea contracte cu CFR, iar conducerea ei avea informații că Wenzel se afla internat în lagărul de la Caracal, cel care, înainte de 23 august, găzduise prizonieri de război sovietici. Prefectul se adresa Biroului de Siguranță, care confirma faptul că inginerul Wenzel fusese trimis la muncă în Uniunea Sovietică. Și Administrația Căii Ferate Ploiești-Văleni (CFPV), care se afla în proprietatea și administrarea județului Prahova și nu a CFR, se plîngea de reținerea mecanicului Roza Ludovic și a fochistului Müller Iosif, „întrucît ambii meseriași sînt cunoscuți de noi ca nefăcînd nici un fel de propagandă în favoarea vreunei țări străine și cum sînt meseriași foarte buni și indispensabili serviciului, vă rugăm să interveniți pentru punerea lor în libertate”. Aceeași instituție trimitea pe adresa Prefecturii corespondența avută cu o fabrică de sticlă din Brazi. Și această firmă era nemulțumită că rămăsese fără muncitorul Schefner Adolf, care fusese trimis în lagărul de la Răzvad, din Dîmbovița, probabil unul de tranzit. Interesant este că zvonurile despre arestarea și deportarea cetățenilor români de origine sași ajungeau și la militarii de această origine care serveau în Armata Regală Română și se aflau pe front în Ungaria sau Cehoslovacia. Unchiul meu, Wilhelm Meltzer, care fusese concentrat încă din 1940, participînd inclusiv la dezastruoasa înfrîngere a Armatei Române de la Cotul Donului, de unde s-a salvat miraculos după trei zile de marș spre vest, mîncînd numai zăpadă, era de origine sas, de prin Sibiu, și se căsătorise cu una dintre surorile bunicului meu. El aflase de vînătoarea la care erau supuși sașii apți de muncă și nu putea înțelege cum și de ce soția lui, Ana, de etnie română, doar cu un bunic grec, era hărțuită de autoritățile din oraș, care o convocau des la Poliție pentru a da declarații. De aceea trimitea o adeverință semnată de superiorul său, în ideea de a-și ajuta soția, care mai avea de crescut și un copil de un an de zile, pe care Wilhelm nici nu-l văzuse. „Noi, Căpitan Damian Ion, Comandantul Divizionului IV din Reg. 18 Artilerie, certificăm prin prezentul că Serg. T. R. Meltzer R. Wilhelm, ctg. 1935, a fost concentrat în această unitate, după cum urmează: dela 6 Aug. 1940 pînă la 27 Ian. 1941, 24 Apr. 1942 pînă la 13 Febr. 1943, 1 Oct. 1943 în continuare. În tot timpul concentrărilor şi chiar în campania contra Germanilor, la care a luat parte chiar dela începutul ei, s’a achitat cu toată conştiinciozitatea de toate îndatoririle militare ce i-au revenit, dînd dovadă de un deosebit patriotism şi spirit de solidaritate.“

În afara acestor două grupuri mari care au cunoscut represiunea după ce România s-a alăturat Aliaților, mulți alți români au cunoscut încă din 1945 ghearele ascuțite ale noului regim. Situația nu era deloc ușoară nici pentru cei care aveau impresia că în România revenise democrația. În mai 1945, desenatorul Emil Parașcan, care lucra la Societatea „Steaua Română“ din Cîmpina, fusese denunțat la Poliție pentru că în biroul său ar fi spus altor funcționari (un coleg l-a turnat) că „Guvernul Groza va demisiona la 1 iunie 1945 și va fi înlocuit cu cel al lui Tătărescu, iar în ziua de 21 mai 1945 la ora 9 dimineața Anglia și America au declarat război Uniunii Sovietice”. Pe numele acestui nefericit a fost deschis dosar de cercetare penală de către Parchetul Curții Marțiale din Brașov. Am putea jura că acest Emil Parașcan a ajuns în Gulagul Republicii Populare Române. În noaptea de 25 spre 26 noiembrie, autori necunoscuți au răspîndit manifeste anticomuniste în Ploiești. Chestura Ploiești recuperase 15 exemplare, unul fiind înaintat și Prefecturii. Pe antetul foi de hîrtie era imprimată o coroană, cu îndemnul „Cu regele în frunte, porniți pe drumul drept”. Titlul manifestului era „SĂ LOVIM PE ADVERSAR CU PROPRIILE-I ARME” și era o critică la adresa minciunilor publicate în Scînteia. Milita deschis împotriva cooperativelor: „Ne trebuie un guvern democrat cu adevărat care să încurajeze munca, adevărata muncă sănătoasă, nu unul care să ne îndemne să ieșim zilnic în piețele publice spre a manifesta, spre a striga în neștire URA, numind aceasta libertatea voinței, libertate personală, democrație”. Finalul era și mai curajos: „Cereți fără frică demisia guvernului Groza care cu pași siguri ne duce la ruină. Sabotați prin orice mijloace guvernul care în curînd ne va supune foametei și jugului străin. Părăsiți organizațiile «DEMOCRATICE», măști fără valoare și fără efect ale partidului comunist”. De remarcat incredibila precocitate a unor judecăți care aveau să se îndeplinească punctual, în întregime. La 19 august 1945 se înregistra unul dintre nenumăratele abuzuri pe care prefectul comunist le-a instigat și încurajat. Acesta remitea Legiunii de Jandarmi o listă care conținea numele a cinci cetățeni care trebuiau internați în lagăr, fiind acuzați că „au comis delictul de sabotaj al armistițiului prin injurii la adresa Uniunii Sovietice”. Nori negri se adunau.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: adevarul.ro