Regressus ad imaginem
Născut la Cernăuți, în 1897, Charles Bliss (născut Karl Blitz) a supraviețuit lagărelor lui Hitler. Convins fiind că ororile nazismului au fost posibile și datorită puterii cuvintelor, s-a gîndit să inventeze un sistem „logic” de reprezentare vizuală a realității care, prin natura lui, să nu permită manipularea mincinoasă. Simbolurile inventate de el reprezintă elemente minimale de sens: apa (o linie orizontală șerpuită), pămîntul (o linie orizontală dreaptă), luna (o semilună), soarele (un cerc), natura (un triunghi), stelele (trei linii intersectate, ca într-un asterisc), timpul (un cadran de ceas). Pentru a exprima lucruri mai complexe sînt folosite săgeți care arată direcția: ploaia e reprezentată printr-o linie șerpuită (apă) străpunsă de o săgeată cu vîrful în jos. Dacă săgeata are vîrful în sus, atunci semnul codifică aburul. Dacă săgeata e orizontală, paralelă cu apa și arată spre dreapta, semnul înseamnă rîu. Dacă linia șerpuită a apei se oprește în centrul unui mic pătrat, asta înseamnă îngheț. Izvorul e codificat prin semnul apei deasupra căruia se află semnul pămîntului, străpunse amîndouă de o săgeată îndreptată în sus.
O inimă înseamnă emoție sau sentiment. Inima plus o săgeată cu vîrful în sus înseamnă fericire, și invers, tristețe, dacă vîrful e în jos; inima însoțită de un semn al exclamării înseamnă surpriză, iar semnul întrebării lîngă ea exprimă îndoiala. O săgeată care o străpunge înseamnă, desigur, iubire. Acțiunea exprimată de verbe e semnalată prin semne diacritice: o căciuliță cum are, în alfabetul nostru, litera â, pusă deasupra unui cerculeț (care codifică gura) înseamnă a vorbi. Un cerculeț cu un punct în centru (ochi), dacă are căciuliță, înseamnă a vedea. Bliss își expune Semantografia (1949) pe 800 de pagini susținînd că, cu ajutorul unui inventar de simboluri (sînt peste 2.000 de „blissimboluri”) și combinările acestora, poți nu doar să ilustrezi obiecte din lumea naturală, ci chiar abstracțiuni. De exemplu, simbolul propus pentru conceptul de frumusețe cuprinde „inima” care circumscrie „ochiul” alături de care se află o săgeată îndreptată în sus: deci bucurie și ochi. Lumina e reprezentată prin semnul pentru soare (un cerc) cu cel pentru „ochi” înăuntrul lui.
La distanță de numai 19 ani, în 1968, John Weilgart face cunoscută publicului o limbă spațială numită aUI (numele se citește așa cum se scrie), care are la bază 33 de unități elementare „motivate” grafic și acustic: numele limbii, aUI, este alcătuit din trei sunete – /a/ scurt, /u/ lung, /i/ lung (de unde ortografierea cu litere mici și mari). Primul sunet, /a/ – explică Weilgart –, se articulează deschizînd gura să creezi un spațiu, deci semnul scris va fi un cerc О, iar sensul va fi „spațiu”, pentru că ne înconjoară peste tot. Al doilea sunet, /u/ lung, e o vocală a cărei pronunție reflectă spiritul care se înalță misterios, deci semnul va fi un triunghi Δ, iar sensul va fi „minte/spirit”. Al treilea sunet, /i/ lung, e definit în raport cu un altul, /i/ scurt, și durata: /i/ scurt e iute, ca lumina, deci va însemna „lumină” (simbolizat ϫ); /i/ lung necesită mai mult timp de articulare, fiind ca unda sonoră în raport cu lumina cînd se propagă în spațiu – ajunge mai tîrziu la noi –, deci va însemna „sunet” (simbolizat cu o liniuță șerpuită ⁓). Toate puse împreună, sunetele și simbolurile, înseamnă „limba spațiului” pentru că „limba este răsunetul minții” (citez din cartea Arikăi Okrent, In the Land of Invented Languages).
Putem deja observa că liniuța șerpuită a lui Bliss, „apă”, înseamnă la Weilgart „sunet”, ceea ce înseamnă că, deși ambii reclamă apariția sensului „natural” în minte la vederea simbolurilor lor, lucrul e departe de adevăr, din moment ce două concepte total diferite sînt codificate identic. Pe măsură ce pictogramele se îndepărtează de simpla redare prin imagine (soarele e un soare, steaua e o stea), ele devin, firește, tot mai complicate și abstractizate, fenomen care repetă, comprimat, mii de ani de evoluție a scrisului: cuneiformele, de exemplu, la începutul lor, nu au fost litere. Erau simple imagini gravate în lut și aveau referenți naturali concreți – animale, plante, vase cu cereale –, pentru că aveau o funcție pur economică: să înregistreze averi, să țină socoteala schimburilor comerciale dintre oameni etc. Progresul civilizației duce peste tot la abstractizarea continuă a gîndirii, lucru care se reflectă în scriere. Astfel că, în decursul epocilor, cuneiformele și-au pierdut toate trăsăturile iconice, căpătînd sensuri asociate extinse metonimic: un semn care arată ca o stea a însemnat mai întîi „stea”, apoi „cer” și, în cele din urmă, „zeu”; semnul pentru „gură” (un cap de om, din profil, cu gura hașurată), devine tot mai stilizat, de nerecunoscut, multiplicîndu-și sensurile – „cuvînt” și „a vorbi”.
Astfel încît Blissymbolics și aUI nu sînt sisteme naturale de comunicare, ci coduri bazate tot pe convenții arbitrare. Deși izvorîte din dorința lăudabilă de a pune capăt urii dintre oameni, au ratat această țintă (cînd inventezi o limbă sau un cod trebuie să te întrebi și dacă e cineva dispus îl învețe). Sistemul lui Weilgart nu a avut nici un fel de ecou, nici măcar în rîndul lingviștilor, în ciuda strădaniilor autorului de a-l promova pe unde s-a putut; în schimb, surprinzător, Blissymbol-urile au fost folosite, începînd cu anii ’70, printr-o fericită întîmplare, în centrele canadiene dedicate educației copiilor cu paralizie cerebrală, azi fiind răspîndite în multe alte țări.
Cît de bine poți comunica cu pictograme, ținînd cont că, în ziua de azi, vocabularul unui licean mediu conține în jur de 20.000 de cuvinte? Un experiment despre care s-a vorbit mult în media americană a fost făcut de un cuplu, Alex și Liza, în 2014, care au hotărît ca, timp de o lună, să comunice numai prin emoji. Pentru aceasta și-au instalat pe telefoanele mobile WeChat, o aplicație chinezească în care există mii de astfel de imagini; apoi și-au ales reprezentări ale sinelui, ca să poată comunica ideea de eu și tu – un băiat cu șapcă (Alex) și o fată (Liza). O propoziție de-a lui Alex către Liza în care îi spune că merge spre autobuz ca să vină acasă reunește: băiatul cu șapcă (mergînd), autobuz, casă. Ea îi răspunde că ajunge acasă la 8,30 prin: fată, casă, cadran de ceas cu ora 8,30. Într-o zi cînd ea se simte mai rău, ca să o întrebe dacă mai are nasul înfundat, Alex trimite: o pereche de nări și celebrele semne pentru OK sau not OK – o palmă cu degetele strînse și degetul mare îndreptat în sus (thumbs up), respectiv în jos (thumbs down). Cei doi spun că acest fel de comunicare a adus schimbări în conținutul mesajelor, lucru firesc dacă ne gîndim că între numărul de sensuri pe care le putem transmite folosind literele unui alfabet și numărul de imagini posibile este o diferență ca de la cer la pămînt. În ciuda destinației sale strict utilitare, Liza susține că preferă acest limbaj: a putut comunica mai bine emoția iubirii, de exemplu, prin fel de fel de stickers, în locul repetitivului și banalului I love you.
Dragă cititorule, acest articol închide seria celor patru texte consecutive dedicate limbilor artificiale. Am văzut motivația din spatele lor, designul bazat pe alfabet și/sau pictograme, succesul sau insuccesul pe care l-au avut. Însă în anii 1980, în SUA, s-a pus cu stringență o problemă lingvistică adresată unei realități imediate și teribile: ce cod ar trebui inventat ca să avertizezi populația, timp de 10.000 de ani, de existența în subteran a unor gropi în care sînt depozitate deșeuri radioactive – zece mii de ani fiind durata estimată de inactivare a acestora. Într-un interval de timp așa de lung, orice limbă naturală este supusă atîtor influențe și schimbări încît poate ajunge de nerecunoscut sau poate dispărea cu totul. O pictogramă poate să-și piardă interpretabilitatea. În echipa de ingineri, experți în fizică nucleară, psihologi și lingviști desemnați a găsi o soluție a fost cooptat și Thomas Albert Sebeok, profesor de lingvistică, semiotică și antropologie la Indiana University. El a sugerat trei condiții care ar trebui îndeplinite simultan; primele două: semnalizarea ideii de pericol prin folosirea de imagini și simboluri de tot felul (inclusiv formule matematice sau limbajul științific Lincos – despre care am scris la această rubrică), plus inspectarea locurilor o dată la o sută de ani pentru revizuirea panourilor (updating) în limbajul timpului. Avertizînd că acestea se pot dovedi inutile, a avut o a treia sugestie care a stîrnit discuții și a atras chiar ridiculizarea din partea publicului: instituirea unei „preoții atomice” (atomic priesthood); o serie de savanți și erudiți – înlocuiți, la moarte, de alții – urmau să se ocupe de răspîndirea de mituri referitoare la spirite malefice care ar sălășlui în locurile respective. La fel cum jefuitorii piramidelor erau descurajați în trecut de legendele privitoare la existența unor blesteme în cazul profanării mormintelor de regi, tot așa, ca să fie luate în serios – a opinat Sebeok, numindu-și teoria „fenomenul Tutankhamon” –, panourile semnalizatoare trebuie dublate de existența unor credințe și superstiții care să îi îndepărteze pe oameni de acele terenuri.
Interesant, într-o scrisoare din 1956 către un prieten, J.R.R. Tolkien (despre care am scris săptămîna trecută) spunea că Volapük, Esperanto (a se vedea articolul de acum două săptămîni) și toate celelalte limbi inventate sînt moarte pentru că autorii lor nu au construit și legende care să le susțină. Prin a treia sugestie a sa, de fapt foarte inteligentă, Sebeok se arată de acord: nu există cod care să poată transmite, de unul singur, un mesaj timp de mii de ani, pentru că sensul nu se află în semn, ci în mintea utilizatorului de semne. El a acoperit partea utilitară a codului prin primele două sugestii, dar, prin a treia, a luat în calcul nevoia fundamentală a omului de emoționalitate, de experiență spirituală, de mister, care surclasează de departe nevoia de simplă informație.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
