Răzbunarea lui Stolîpin. La Kiev
În episodul 6 din seria 2 a serialului de televiziune ucrainean Slujitorul poporului personajul principal, profesorul de istorie Vasili Petrovici Goloborodko, le ține o lecție liceenilor despre omul politic țarist Piotr Arakadievici Stolîpin și le pune ca temă de gîndire întrebarea ce i-a lipsit lui Stolîpin pentru a-și convinge contemporanii de justețea și necesitatea reformelor sale. Personajul Vasili Petrovici Goloborodko, jucat de actorul Volodimir Zelenski, fusese ales printr-un joc de circumstanțe președinte al Ucrainei și se pregătea de lupta cu oligarhia. Lecția despre Stolîpin deschide acțiunea reformatoare a personajului de film. După ce a jucat în acest serial, actorul Volodimir Zelenski chiar a candidat la președinția Ucrainei și a cîștigat în 2019 cu un program de reforme radicale. Deși componenta neprevăzutului în această carieră este indubitabilă, referința la politicianul reformator rus, preferatul lui Soljenițîn, al cărui mormînt se află la Kiev, unde a fost asasinat pe 8 septembrie 1911, are valoare de dedicație. Sub semnul reformelor întrerupte ale lui Stolîpin își începe Zelenski acțiunea politică cu obiectivul de a combate oligarhia și de a reda credibilitate internațională Ucrainei.
Prin invazia Ucrainei, Putin a trezit istoria din adormirea ei geo-economică. Coșmarul istoric al secolului XX, agresiunea și dreptul celui mai puternic, revine în forță, concede cu amărăciune idealistul de odinioară Francis Fukuyama. Agresorul are primatul răspunderii, dar în punctul acesta s-a ajuns din cauza unui lung șir de alegeri greșite ale marilor actori geopolitici, bazate pe oportunitate și nu pe principialitate. Aceste erori de acțiune geo-politico-economică se bazează pe o imensă înșelare care traversează secolele: primatul și dominația obiectivelor comunitare asupra individului, idee rezumată în sinistra frază a arhiereului Caiafa că e „mai bine să moară un om pentru popor”, adică minoritățile să fie sacrificate de dragul majorităților. Eroarea cu atît mai gravă cu cît statul se erijează în unic reprezentant al societății, în unic decident al binelui comun.
De la Filotei de Pskov pînă la Samuel Huntington nimeni nu și-ar fi putut închipui un război între țări pravoslavnice, Moscova și Kiev, folosind chiar o retorică cu substrat religios. Într-o săptămînă de la începutul invaziei, în fața tancurilor Kremlinului s-a ridicat o națiune și s-a născut o Biserică națională. Cu cîțiva ani în urmă, erau puține semne că viziunea geo-canonică a lui Petro Poroșenko putea să schimbe peisajul religios al Ucrainei și să disloce comunitatea de ortodoxie slavă promovată de Moscova. În același timp ansamblul de minorități cu diferențe lingvistice și religioase semnificative nu identificase în mod limpede setul de valori în jurul căruia să se coaguleze ca națiune. Tot în serialul Slujitorul poporului, în care se vorbește mai mult rusă decît ucraineană, apare replica în aparte a unui politician, apostrofat să folosească limba ucraineană, că îl sîcîie jocul ăsta de-a ucraineana. Lui Vladimir Putin i-a reușit miracolul să grăbească procesul de identificare a valorii centrale: libertatea și, mai exact, transformarea libertății individuale în obiectiv comunitar. Această contraperformanță a lui Putin se datorează celei mai spectaculoase confuzii teologico-politice, care a indus în eroare atît interpreții ei medievali cît mai ales istoriografii ei moderni. Este vorba despre mitul celei de a treia Rome. În viziune moscovită a treia Romă, denumită mai nou și ruskij mir, trebuia să unească Moscova și Kiev, dar de fapt le-a despărțit. Linia de despărțire trece însă prin inima Moscovei.
De aceea, în numele nevoii de unitate în Rusia sînt astăzi arestați ca disidenți cei care condamnă războiul împotriva Ucrainei. Ei sînt percepuți ca un corp străin în interiorul marii vietăți sociale pe care „medicii” națiunii trebuie să-i îndepărteze. Este o imensă operațiune igienistă, întrucît acei corpi străini par imuni la vaccinul ideologic. Acest corp străin este de fapt un actor istoric care începe să joace autonom cam pretutindeni în lume. Este o nouă formă de societate civilă, mai fragmentată, dar mai conștientă de sine, formată din grupuri de cetățeni capabili să se informeze independent, să-și construiască propriile poziții, dar mai ales să acționeze în opoziție cu statul și cu elita birocratică. Această nouă entitate este mai volatilă, mai greu de circumscris, dar acțiunea ei devine vizibilă în momente de criză.
Noutatea acestei circumstanțe constă în faptul că linia de demarcare între viziuni holiste și individualiste asupra omului trece prin miezul creștinismului răsăritean, atît din punct de vedere teritorial, cît și ideologic. Kievul este cristelnița tuturor slavilor de răsărit și este al doilea moment de înflorire al culturii slavo-creștine. Din secolul al XIV-lea, Kievul a jucat prin mitropolitul bizantin Ciprian de Kiev un rol mai activ în construirea ideii de Biserică ortodoxă universală, deasupra statelor și deci a intereselor geopolitice ale acestora, această poziție a fost reiterată prin reacția ortodoxă condusă de mitropolitul Petru Movilă, cu iradiație atît spre sud-estul Europei, cît și spre Moscova. De asemenea relevant pentru conștiința de sine a creștinilor ortodocși este poligonul ascetico-mistic al Lavrei Pecerska: ființarea omului desprins de propria sa materialitate. O tebaidă în mijlocul orașului, cu o colecție impresionantă de mărturii materiale ale unei vieți dematerializate. Vor fi multe de discutat privitor la cauzele apariției unei gîndiri sociale individualiste pe malul Niprului, dar este cert că trebuie să găsim alte modele explicative decît ciocnirea civilizațiilor. Această evoluție istorică a Ucrainei nu poate fi pusă numai pe seama uniatismului rutean, drept dovadă stă rezistența orașelor la est de Nipru și în sudul Ucrainei.
Prin felul în care se construiește ca națiune civică, hrănindu-se din întregul patrimoniu al unui trecut rusesc, Ucraina depășește cadrele strîmte ale unui naționalism etnic sau etno-religios, și aspiră la rolul de Rusie alternativă, folosindu-se de faptul că de-a lungul timpului fragmente din Ucraina de astăzi au fost identificate ca Russia occidentalis sau Rusia mică. Referința la Stolîpin este tocmai de aceea o mare provocare la adresa Moscovei, este visul curmat de revoluția bolșevică a unei dezvoltări liberal-democratice a Rusiei pe calea reformelor susținute social de o tot mai consistentă clasă de mijloc (țăranii-proprietari în viziunea lui Stolîpin). În acest sens Ucraina arată că poate fi închis intermezzo-ul sovietic, pot fi scoși din narativul despre trecut Stalin, Lenin sau Hrușciov. Războiul împotriva Ucrainei este în această lectură o redeschidere a războiului civil care a urmat revoluției bolșevice, este contraatacul armatei roșii din 1919 nu numai cu coincidențe teritoriale, dar mai ales cu opțiuni ideologice asemănătoare între totalitarism și diferite variante de aspirație liberală în reorganizarea unei societăți anarhice. Vladimir Putin a ales să reprezinte continuitatea totalitarismului în fața unei alternative de reformă graduală pe principii liberale. Zelenski propune această alternativă nu numai în numele unei națiuni diferite, ci în numele ideii că pe același fundal cultural, istoric, etnic și religios se poate concepe o altă societatea decît cea izolaționist-totalitară. Problema Ucrainei, înainte de a fi atacul lui Putin, a fost regimul oligarhic, aceeași moștenire sovietică anti-liberală și opresivă, dar prin anarhie. Un naționalism exclusivist manipulat pervers de oligarhie seamănă structural cu o dictatură izolaționistă. Bătălia lui Zelenski inițial pe două fronturi ideologice pare a se simplifica în noul context tragic.
Conflictul ruso-ucrainean, cu accente de război civil, în orice caz de război împotriva civililor și de rezistență a civililor împotriva ocupantului, redeschide o temă care părea să fi devenit caducă: procesul comunismului. Răul comunismului ca viziune holistă se dezvăluie ca inginerie socială, ambiție de a configura societatea în paguba persoanei umane. Ipoteza că ceva din „binele comun” îi revine și individului nu s-a confirmat din experiența istorică acumulată pînă acum. Procesul comunismului însă nu este o temă numai pentru Rusia sau Ucraina, ci pentru toată Europa. Abia odată condamnat în mod limpede acest rău vom putea ieși din zodia sumbră a geopoliticii.
Petre Guran este istoric, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
