Infodemia „salvează” România
„Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac. Scuturaţi uşor. Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta. Copiaţi cu conştiinciozitate în ordinea în care au ieşit din sac. Poemul o să semene cu dumneavoastră. Şi iată-vă: un scriitor nesfîrşit de original şi de o sensibilitate fermecătoare, deşi neînţeleasă de vulg.” Aceasta este rețeta lui Tristan Tzara pentru a compune un poem dadaist.
Pentru a compune un articol infodadaist, se procedează cam la fel. Doar că toate operațiunile de cut, copy & paste se fac electronic.
Mai există și altfel de diferențe între un poem dadaist și un articol infodadaist. Iar cea esențială este că un poem, fie el și dadaist, va fi citit întotdeauna integral. Ceea ce nu se poate spune decît arareori despre un articol de presă, fie acesta și infodadaist.
Pe vremea cînd se potcoveau edițiile print ale ziarelor cu 99 de ocale de fier tipografic și tot săreau pînă la chioșcurile de presă, statisticile spuneau că un titlu bun îi face pe cam șase din oameni din zece să citească și chapeau-ul, iar un chapeau bun îi face pe doi-trei din cei zece care citesc chapeau-ul să se uite și pe text (dar nu pe tot textul). În final, cei care parcurgeau un text pînă la capăt erau mai puțin de unul din cei douăzeci cărora le cădeau ochii pe titlul unui articol (cam 5%, vasăzică).
Azi, însă, deși fierul tipografic încă se mai încălzește uneori, relevant este click-ul: cîte click-uri de unici, cîte de vizite ale unicului, cîte de afișări pe vizită. Iar lupta este feroce: cititorul nu mai vede titlul în ziarul pe hîrtie deja cumpărat, ci undeva, aiurea, gratis, în imensitatea www-ului. Dacă cititorul este deja pe site-ul unei publicații, i-a și plătit cîțiva firfirei: a dat primul click pe adresa virtuală a publicației, a fost înregistrat ca „unic” (de unde și dorința celor care întocmesc bugetele la început de an: „Mulți, dar unici”). Dacă, însă, este pe o rețea socială, simpla vedere a titlului nu echivalează cu un click. Și, cum nevoia te învață, editorii au inventat „click bait”-ul: titlul-momeală pentru unici.
Așadar, pelicanul sau babița? Mai degrabă pîlnia și Stamate sau de ce articolele de fake news nu pot fi în mod real combătute.
Un mic experiment pe care l-am făcut – colînd informații neverificate și unele evident false, ambalîndu-le într-o știre ca fiind reale și infirmate abia în post-scriptum – arată că titlul a ajuns o instituție în sine, total separată de corpul articolului jurnalistic.
Pasul 1 al experimentului: se compune un titlu care spune că spitalele de stat dau bani aparținătorilor celor decedați pentru a accepta ca drept cauză a morții să fie trecut COVID-19 (chiar cînd mortul a fost lovit de mașină, să zicem).
Pasul 2 al experimentului: se compune știrea (care indică o singură sursă – o discuție cu un prieten anonim), în care apare o a doua informație esențială – la fiecare mie de morți de coronavirus în România, Uniunea Europeană „recompensează” statul cu un miliard de euro (sursa – același prieten).
Pasul 3 al experimentului: la finalul „știrii” se adaugă un P.S. care demontează informațiile anterioare (sursa: Comisia Europeană).
Pasul 4 al experimentului: știrea se aruncă pe Facebook.
Pasul 5 al experimentului: cititorii care consideră informațiile reale postează comentarii apreciative; dimpotrivă, cei care o iau drept fake news înjură autorul.
Pasul 6 al experimentului: puși în fața existenței P.S.-ului de la finalul „știrii”, ambele categorii de cititori admit că nu au citit decît titlul și poate încă un paragraf; toți, însă, la unison, acuză un titlu înșelător.
Concluzia? Aceeași ca a lui Tzara: articolul infodadaist este „nesfîrşit de original şi de o sensibilitate fermecătoare, deşi neînţeleasă de vulg”. Însă share-uit, cu efecte hiperdadaiste.
Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.
