Important și urgent
Intelectualitatea românească, cel puțin cea interesată de chestiune, a fost divizată de destituirea lui Vlad Voiculescu din funcția de ministru al Sănătății. Domnul Mircea Cărtărescu o deplînge, domnul Sever Voinescu o aprobă, de pildă, iar această dialectică a zăpăcit și mințile medicilor, socotința mea. Este Vlad Voiculescu un tip de ministru indispensabil sau inoportun pentru sistemul sanitar românesc de azi?
Proiectul unei reforme sanitare este vechi în România postrevoluționară, dezvoltîndu-se în ultimii 30 de ani un consens privind necesitatea lui. Premierul Nicolae Văcăroiu declara, în noiembrie 1992: „Guvernul va lua măsuri pentru restructurarea întregului sistem de sănătate.”, președintele Traian Băsescu solicita în fața Parlamentului, în martie 2009: „Cer Guvernului adoptarea urgentă a reformei sistemului sanitar!”, iar președintele Iohannis proclama, în noiembrie 2020: „Sînt decis să reconstruim tot sistemul sanitar din temelii”.
Cu toate acestea, modul în care ar trebui condusă această reformă rămîne obiectul unei dezbateri. Pentru mulți, blîndețea este necesară în eliminarea viciilor și necumpătărilor instituțiilor medicale, la fel cum este și încrederea în timp, care corectează clement metehnele vechi. Pentru Vlad Voiculescu înseamnă ruperea de trecut și întoarcerea spre principii de organizare funcționale, verificate în Vest. E o confruntare la scară locală, liliputană, a celor două viziuni istorice, reconstrucția pașnică pe vechile temelii și reforma care zguduie fundațiile. Vechile temelii, poate nu tocmai liliputane, sînt reprezentate de elita din domeniul medical, puternic politizată, ai cărei membri sînt factori de decizie la toate nivelurile sistemului sanitar.
Nu îmi cereți mie, cu toate că sînt medic, o părere avizată în această înfruntare! E o problemă de politică, chiar dacă sanitară, iar între noi, doctorii, și politicieni există o tensiune care mă împiedică să fiu mai avizat decît oricare dintre dumneavoastră. Deși între devizele medicinei și politicii diferă un singur cuvînt, Salus aegroti suprema lex, respectiv Salus publica suprema lex, distanța dintre ajutorarea celui în nevoie și binele public este mult mai mare. O distanță pe care ne așteptăm să o străbată mai ales politicienii, care sînt pacienți uneori, ei sau membrii familiilor lor, sau au prieteni doctori și mai pot înțelege dificultățile vieții medicale, nu noi, medicii, care de la înălțimea – nu-i așa? – îndelungatei tradiții etice și a demnității profesiunii noastre trecem mai greu peste compromisurile și versatilitatea persoanelor angajate civic, pentru a putea ajunge să înțelegem importanța bunăstării publice.
Am vrut să demonstrez că, avînd unghiuri atît de diferite de privire asupra vieții, datorită meseriei, nu pot fi acuzat de simpatii neghioabe pentru vreun politician sau altul. Pentru prima dată, în Guvernul Cioloș, mi s-a părut că Ministerul Sănătății încearcă să facă ceva important, ceva pe termen lung, mai mult decît o administrație conjuncturală și perisabilă. Vlad Voiculescu părea că știe care e boala principală și cum trebuie îndepărtată. O cunoșteam și noi, medicii, dar sînt lucruri care, chiar dacă sînt adevărate și ar trebui știute, nu e potrivit să ajungă la urechile lumii. Sînt boli pe care e mai bine să le înduri decît să le înlături, așa cum sînt erori a căror eradicare produce mai mari stricăciuni decît ascunderea lor; cel puțin așa credeam pînă la apariția primelor decrete curajoase, semnate de Vlad Voiculescu. Confruntarea cu „temeliile” era inevitabilă și abia așteptam – sancta simplicitas! – să asist la reacția elitei sanitare.
Speram că, în al doilea mandat, va continua această reformă, va continua să schimbe lucruri în bine. Apoi au venit veștile rele. E mesianic, iar susținătorii lui nu sînt oameni raționali, ci credincioși fanatici. Afirmația lui, că s-ar putea să se numere greșit decesele din cauza COVID-19, bagă în sperieți întreg poporul. De ce nu reușește să aibă un dialog cu colegii din Guvern? De ce simte nevoia să provoace dezbateri sterile pe teme nerelevante? Omul acesta trebuie urgent învățat să comunice! Vlad Voiculescu nu mai poate fi ministru! Eram uluit.
Cît de tare m-am înșelat văzînd doar lucrurile importante, nu și pe cele urgente!
În gestionarea unei crize, noi, medicii, sîntem într-o poziție convenabilă, pentru că aproape întotdeauna ceea ce este urgent este și important; dacă ești presat de o agravare acută a afecțiunii pacientului, corectarea rapidă a ei va avea un impact important asupra sănătății lui. Circumstanțele sînt diferite în politică, unde dacă nu ești atent la chestiunile urgente, cel mai des futile, nu mai ajungi niciodată la problemele importante. Dacă nu rezolvi urgent problema programării simultante a conferinței tale de presă cu cea a prim-ministrului sau criza de imagine legată de îngroparea decedaților de COVID-19, nu mai ajungi la reforma sanitară!
Spre deosebire de presă, care nu face mai nimic pentru a diminua acest avans al urgentului asupra esențialului, eu sînt încredințat că substanțialitatea are viitor în politică. Omului politic Vlad Voiculescu îi lipsește atenția la evenimente, capacitatea de măsurare a consecințelor lor, aprecierea echilibrului puterii, însușiri necesare unui politician, dar este atașat constant nevoilor publice în domeniul sănătății, afirmînd în comunitate neregulile și arătînd o perseverență de neînvins în îndepărtarea lor, calitați stimabile la un ministeriabil în fotoliul Sănătății. Nimeni nu are o baghetă magică cu care să reformeze sănătatea românească, dar, după această afacere Voiculescu, simt că tensiunii dintre doctori, cei mulți, și politicieni i s-a mai adăugat o sensibilitate, aceea a unei nedreptăți.
Mi-am întrebat colegii, prietenii, doctori de toate vîrstele: dacă, peste alți patru-cinci ani, Vlad Voiculescu este numit a treia oară ministru la Sănătate, ce vă veți zice? E nevoie de unul ca el, să se mai îndrepte unele lucruri? „Da, dar important e să învețe întîi cum să rămînă pe scaunul acela și apoi să schimbe, pas cu pas.” „Nu, de două ori a arătat ce poate! Prea îi hărțuiește pe doctori!” „Un cavaler cu armură albă, dar cu lancea ciuntită. Idealiștii au o reputație proastă în zilele noastre.” „L-a dat jos sistemul, sistemul lor, nu sistemul nostru sanitar! Abia aștept să vină să-i dea afară pe toți!” „Da, e un tip excelent. Pentru mine, în probleme de sănătate, imaginea publică n-are nici o valoare. Gîndește-te că, pentru a decide pasul următor într-o operație pe inimă, ar fi necesară consultarea opiniei publice. Să facă ce știe și să nu-i pese de ziare.” „Singura reformă, continuă, necesară în sănătate este creșterea numărului doctorilor buni și scăderea numărului celor răi. Să facă asta, și se pensionează ministru!” Medicii se schimbă, bolnavii se schimbă, în era aceasta informațională. Discursul reformist al lui Vlad Voiculescu, utopic sau nu, intuiește că modificarea naturii subiectului uman din România reprezintă nevoia, sursa rescrierii unui nou contract în sănătate și nu vreun nou concept organizatoric, în care aceeași elită să facă rocada funcțiilor.
Ce-l face pe omul politic Vlad Voiculescu, rămînînd în limitele lui, să fie mai mult decît este? Surplusul, care-i permite relația cu lumea medicală, este tocmai incompletitudinea sa, faptul de a nu fi un tot închis. Vă amintiți miniștrii din criza Colectiv, care declarau familiilor disperate ale celor arși: avem de toate, totul e conform, totul e asigurat? Dar nimic nu dă mai mare valoare vieții unui demnitar angajat civic decît sentimentul că mereu mai lipsește ceva. De altfel, oricărei vieți.
Întreprinderea ministerială a lui Vlad Voiculescu, începută ca un program pragmatic, care cuprindea, de exemplu, schimbarea persoanelor depășite, corupte și demotivate din conducerea Sănătății, s-a transformat în spațiul public, acum, după demiterea lui, într-o performanță pur teoretică, o deliberare asupra valabilității unei persoane asemenea lui în funcții publice. Sancțiunea a luat locul transformării. Poate un om incomplet să fie mai bun decît unul dintr-o bucată? Răspunsul se poate fonda doar pe o instrucție îndelungată. Dar elita intelectuală, cea spre care întoarcem ochii și urechile, rămîne divizată. Un utopic naiv și steril, fără abilități publice, sau un clarvăzător intransigent, care aduce schimbări salutare în organizarea noastră medicală? Mă încrunt și-mi strîng sprîncenele, ca și cum, vorba lui Caragiale, aș voi să fac o asociație forțată de idei depărtate.
Nicolae Rednic este medic.
Foto: wikimedia commons
