Îmbrățișarea și lupta cu Platon
Nu știu pe nimeni, cu excepția lui Marsilio Ficino și a lui Andrei Cornea, care să fi oferit culturii proprii cîte o versiune integrală a operelor lui Platon și ale lui Plotin. Gestul celor doi îi reunește atît prin natura proprie, cît și prin orizontul de asteptare oarecum asemănător: amîndoi traduc pentru o cultură deschisă și interesată de textele celor doi gînditori ai Antichității, dar care se exprimă, analizează, evocă textele înainte ca traducerea lor să producă un mediu și o paradigmă de cercetare. În privința lui Platon, însă, situația lui Andrei Cornea și a receptării platonismului în cultura română este ușor diferită față de Marsilio Ficino: dacă în cazul marelui renascentist aveam deja o lungă tradiție de receptare medievală, oricît de incompletă, la care se adăugau influențele de lectură neoplatoniciene și cîteva dialoguri deja traduse de-a lungul timpului de Chalcidius, Henricus Aristippus și Leonardo Bruni, în cultura română avem cîteva încercări sporadice de traducere interbelică a cîtorva dialoguri (Bezdechi, Papacostea) și mai ales magnifica versiune a dialogurilor coordonată de Petru Creția și Constantin Noica de la finele secolului trecut, la care și Andrei Cornea a luat parte, oferind atunci o versiune a Republicii. Și, în plus, noua versiune nu transportă cu sine o lectură predeterminată (așa cum Ficino citea prin filtrul neoplatonician textele lui Platon), ci se raportează critic la posibilitatea largă a lecturilor platonismului, expunînd pluralitatea lecturilor posibile într-o foarte didactică introducere.
Deocamdată, avem la dispoziție primul volum, cu 12 dialoguri, despre care exegeza acceptă în linii generale că ar fi dialoguri „socratice”. Ediția elegantă, publicată de Editura Humanitas în primăvara acestui an, anunță încă cinci volume care vor oferi o imagine completă asupra tradiției scrierilor platoniciene, ceea ce ediția precedentă nu reușise în totalitate (lipsind Legile, Scrisorile, Epinomis). Chiar dacă nu este bilingvă (ceea ce ar fi putut oferi în fine necesara scară pentru studios de a pleca în lectură de acolo de unde el se află, cu experiența lui de meditație și întrebări filosofice, și de a merge cu adevărat pînă la capăt, adică pînă la identificarea în originalul grec a posibilităților multiple de înțelegere care îi pot deschide un drum solid al propriei gîndiri), totuși principiile de traducere explicate în prefață și aplicate efectiv textului pe tot parcursul lui ne fac să înțelegem cum lucrează Andrei Cornea la această admirabilă întreprindere: față de mai vechea sa versiune a Republicii (armonizată stilului mai literar și metaforizant al vechii versiuni menționate a operelor lui Platon), sau față de traducerea Metafizicii (unde este prezentă o cantitate copleșitoare de opțiuni interpretative ale textului lui Aristotel, făcut mai degrabă să iasă din istoria receptării sale pentru a fi supus meditației, în loc să fie integrat cu același scop aceleiași istorii), de această dată Andrei Cornea își precizează și aplică o metodă relativ distinctă și menită să ofere o ediție publică, accesibilă, clară și un bun instrument oricărei meditații asupra platonismului. Un limbaj care evită neaoșismul sau neologismul excesiv, un vocabular comun, dar intuitiv și precis (pe care l-am întîlnit mai degrabă în modul în care același Andrei Cornea tradusese Despre generare și corupere a lui Aristotel), o respectare a zonelor de text unde Platon însuși folosește eleganța limbii attice contemporane lui și unde trece intenționat în arhaisme și referințe poetice; în plus, ediția prezentă mai are și avantajul, subliniat în introducere, al armonizării textului din punctul de vedere stilistic, terminologic și exegetic, datorită existenței unui singur traducător al întregului corpus.
Gestul lui Andrei Cornea vine într-o lume culturală și academică în care traducerea filosofică este în general privită cu dispreț. Absența unei conștiințe a necesității producerii unor asemenea opere, desconsiderarea lor în evaluările scientometrice din sistemul academic, presiunea în creștere a instituțiilor academice de a abandona limba română ca limbă de reflecție filosofică „profesionistă” mă fac să văd în munca și reușita acestei serii un gest de luptă și un manifest cultural. Încerc să îmi imaginez, în contextul instituțional actual, cine va citi această versiune: tineri care încă nu au intrat în centrifuga imperativului publicării în limba engleză cu orice preț, seniori care au ieșit din această centrifugă și au în sfîrșit plăcerea de a gîndi și de a scrie serbînd relaxat dreptul filosofiei de a se exprima în toate limbile oamenilor. Și, în plus, cei care rezistă prin timpul, voința și iubirea lor de Platon tendinței academice generale de mai sus.
Am admirat în introducere orientarea și deschiderea istorică spre pluralitatea receptării lui Platon de-a lungul istoriei sale în Antichitatea tîrzie și Evul Mediu grec și latin. Această pluralitate așază la baza ei voita „evaziune auctorială” a lui Platon, potrivit căreia textul este atît de deschis interpretărilor și asumarea tezelor este atît de obscură încît creșterea posibilităților de interpretare este una evidentă (îmi amintesc că Andrei Cornea fundamentase acest concept în cartea sa Platon. Filosofie și cenzură din 1996; la fel, aș asocia spontan această evaziune auctorială a unui autor care este principiul unei tradiții cu ceea ce spune, de fapt, Aristotel în Fizica, VI, 5, potrivit căruia principiul este cognoscibil și, de fapt, chiar există abia în ceea ce întemeiază el, așadar abia în a doua lui instanță – la fel Platon, potrivit evaziunii sale auctoriale, prinde sens abia prin lectura lui). Istoria receptării, prezentată în prefață, este extrem de erudită și clară în privința lecturii platonismului în Antichitatea tîrzie și apoi în modernitatea ultimelor două secole; cu toate acestea, receptarea sa medievală, latină și greacă, apoi cea renascentistă, sînt pomenite în cîteva referințe fără a fi foarte dezvoltate: poate că unele clarificări privind concordismul filosofic între Platon și Aristotel, iar pe de altă parte seria textelor care susțin divergența celor doi, de la Atticus la Plethon, ar fi fost de natură să arată cum perceperea platonismului în Occidentul latin a fost marcată de paralelismul ei cu autoritatea acordată lui Aristotel.
Am încercat să mă scufund în cîteva pasaje ale textului oferit de Andrei Cornea ca să înțeleg mai bine care sînt instrumentele lui de lucru, care sînt opțiunile sale și cum arată laboratorul din care vine această operă. Am pus față în față textul grec în cîteva situații și de fiecare dată textul nou mi s-a părut mai cursiv, mai sistematic și mai inteligibil conceptual: mă ajută mult (și mă va ajuta, cred, în lectura următoarelor volume) observația de la pagina 9, unde Andrei Cornea discută delicata problema a substantivizării adjectivelor platoniciene candidate la a desemna forme separate care populează lumea ideilor. Am să mai dau însă încă două exemple, de locuri-cheie pe care le-am căutat febril în carte înainte să îi desfac ambalajul: în Apărarea lui Socrate, 24e, are loc o turnură radicală a discursului lui Platon în care Socrate, ca personaj, cam necinstit cu interlocutorul său Meletos de la care voia să afle care este sursa legitimă a educării tinerilor, îi sugerează tacit și necritic faptul că această sursă trebuie să fie un om individual, și nu toți cetățenii, membrii consiliului etc. (adică tradiția colectivă). Aici Socrate spune, în traducerea lui Cornea, „Dar nu asta te întreb, scumpule, ci care om – oricare cunoaște în primul rînd și asta, legile”. Francisca Băltăceanu, în 1975, tradusese cam la fel: „Dar nu asta te întreb, preabunule, ci care om îi face mai buni, unul care să știe printre altele, și în primul rînd, și acest lucru, adică legile”. Față de textul grec, ambele traduceri spun esențialul: că e vorba de un om, și nu de o tradiție impersonală. Diferența dintre traduceri o dă faptul că versiunea lui Cornea ne spune că e vorba de „oricare” om în general și elimină adăugirile stilistice absente din original („printre altele”, „adică”). Al doilea pasaj la care m-am uitat rapid este în Hippias minor, 365b-c, unde Platon îl opune pe Ahile lui Ulise, despre primul spunînd că este „simplu” (haplous) și „adevărat” (alethes), iar despre al doilea că este „versatil” (polytropos) și „fals” (pseudes). Acești termeni au o încărcătură majoră pentru platonism, iar sintagma referitoare la Ahile devine atribut al zeului bun în Republica, 383c. În 1976, Manuela Popescu și Petru Creția traduseseră expresiile prin „sincer și dintr-o bucată” și, respectiv, „versatil și mincinos”. Acum, Andrei Cornea traduce prin „omul adevărului” și „cu multe fețe și fals”. Aici, ambele traduceri mi se par criticabile, deși prima măcar respectă numărul atributelor și simetria lor între cei doi eroi. A spune despre Ahile că este simplu și adevărat înseamnă a-l lega de tradiția poetică greacă a rostirii adevărului și de influența ei asupra tezelor eleate, iar a spune despre Ulise că este versatil și fals înseamnă a ascunde (pentru a putea ulterior discuta) diferența dintre voința de a spune falsul și capacitatea de a-l recunoaște, ceea ce este chiar noima dialogului.
Ceea ce spun nu este exprimarea unei distanțe, ci a admirației mele față de ceea ce numește (și împlinește) Andrei Cornea cu acest prim volum, și anume „îmbrățișarea și lupta cu Platon” (p. 41), asemănînd-o foarte corect cu scrîntitura și binecuvîntarea lui Iacob în urma luptei sale nocturne cu un înger.
Alexander Baumgarten este profesor la Departamentul de Filozofie Premodernă și Românească al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
