Spuneam în articolul din numărul trecut că Noam Chomsky propune o teorie complet opusă învățării limbii materne prin simpla imitație mecanică și că ipoteza lui a fost numită nativism sau ineism, pentru că mută accentul din exterior, din mediu, în interior, în zestrea genetică umană: ne naștem avînd în creier un LAD (Language Acquisition Device, adică un „mecanism de învățare a limbii”), al cărui scop e să ne ajute să învățăm limba pe care o auzim în mediul înconjurător, repede și fără vreo instruire specifică. În viziunea chomskyană, limba este un sistem foarte eficient de procesare a informației, cu două componente: una de suprafață (numită structură de suprafață, mai tîrziu redenumită S-structură) care are forma concretă, fizică, acustică pe care o producem cu toții cînd enunțăm ceva, secondată de una de adîncime (numită structură de adîncime, mai tîrziu D-structură) care este aspectul virtual al propoziției, o reprezentare mentală neliniară a informației pe care vrem să o transmitem și pe care o organizăm într-un enunț liniar.

Vorbirea, în care transpare structura de suprafață, este numită performanță și nu trebuie luată în calcul într-o teorie științifică asupra limbii. La celălalt pol (structura de adîncime) se află competența, prin care nu se înțelege ceea ce orice om numește prin acest cuvînt, ci semnifică o proprietate a minții umane, o realitate psihologică a unei cunoașteri tacite, implicite, a regulilor limbii, de către orice om. Aceasta e cea care trebuie identificată într-o cercetare obiectivă, științifică, de tip matematic sau fizic. Performanța e a vorbitorului real, competența e a vorbitorului ideal. Ordinea și regulile sînt conținute în și asigurate de gramatică. La Chomsky, gramatica are alt sens decît cel cu care sîntem obișnuiți, ea explicînd competența la care ne-am referit anterior. Există gramatici specifice, desigur, cele pe care se bazează miile de limbi vorbite astăzi pe planetă, dar în spatele tuturor s-ar afla Gramatica Universală (U.G.), un principiu codificator central, mental, o teorie a gramaticilor, un set de ipoteze gramaticale care specifică, precum soft-ul unui computer, ce se poate și ce nu în limba umană.

Structurile vizibile din limbă sînt o reflectare a structurilor invizibile din mintea vorbitorului, de aceea, pentru Chomsky, ar fi mai util pentru știință să se treacă de la simpla descriere a gramaticilor specifice fiecărei limbi, cu care se ocupă lingviștii în mod tradițional, la găsirea și explicarea trăsăturilor structurale comune tuturor limbilor care reflectă anumite proprietăți ale minții omului (anume cele care separă net pe om de animal). Doar LAD-ul dintr-o gramatică universală – „o structură înnăscută a unui sistem de procesare a informației (de formulare de ipoteze)” – ar putea explica, crede Chomsky, de ce, pornind de la informații puține și disparate (vorbirea părinților), copilul ajunge în cîțiva ani să stăpînească gramatica limbii sale materne. Așa s-ar explica și de ce, dispunînd de un număr finit de cuvinte, o limbă poate genera un număr infinit de mesaje: „Auzim și citim în mod constant secvențe noi de cuvinte, le recunoaștem ca propoziții și le înțelegem. E ușor de arătat că noile evenimente pe care le acceptăm și le înțelegem ca propoziții nu sînt legate de acelea cu care sînten familiarizați prin vreo simplă similaritate de formă (sau semantică, ori statistică) sau printr-o identitate de structură gramaticală. […] Se pare că recunoaștem o nouă secvență ca fiind propoziție nu pentru că am recunoaște în ea măcar cît de cît vreo altă secvență familiară, ci deoarece este generată de gramatica pe care fiecare individ a internalizat-o cumva într-o formă sau alta”.

Stimulii din mediu, susține teoria, sînt prea puțini și prea haotici pentru a avea ca rezultat modul atît de ordonat în care se conturează limba maternă. Pentru a ilustra concret niște cazuri edificatoare, voi cita exemplele profesorului americano-britanic Robert L. Trask referitoare la copiii englezi, din cartea sa, Language. În primul rînd, acești copii, fără excepție, pînă să ajungă să producă anumite forme gramaticale corecte (negația și interogația), trec prin trei stadii succesive, aceleași mereu și în aceeași ordine. De pildă, propoziția afirmativă I want juice („Vreau suc”), conține la negativ un verb auxiliar (forma don’t): I don’t want juice. Dar am văzut în articolul de săptămîna trecută că morfemele și cuvintele gramaticale apar mult mai tîrziu decît celelalte, deci copiii se descurcă cu ceea ce au în vocabular. Așa că formulează primele negații într-un mod foarte logic, punînd no în fața propoziției afirmative: No I want juice. Cum facem noi, în limba română: Vreau suc – Nu vreau suc. Puțin mai tîrziu, negația își mută locul mai aproape de verb, unde și trebuie să fie: I no want juice. Abia într-un al treilea stadiu apare și forma corectă: I don’t want juice. Apoi, în alt exemplu vizînd felul în care se formulează primele întrebări, se regăsesc aceleași trei stadii: se începe cu What you doing?, în care lipsește verbul auxiliar, urmată de What you are doing?, în care nu apare încă inversiunea obligatorie dintre subiect și pronumele interogativ, urmată de varianta corectă, What are you doing?

Acest fel ordonat ne contrazice așteptările dacă am crede că mediul are aici prioritate: dacă enunțurile auzite de copil ar fi doar imitate, cum susțin behavioriștii, mai întîi că ar fi corecte din prima; apoi, admițînd dificultatea să-i zicem pur biologică a unui asemenea lucru, ne-am aștepta să auzim fel de fel de imitații, mai bune sau mai rele, în orice caz numeroase. Or, realitatea arată că toți copiii produc aceleași tipuri de greșeli. Aceasta indică faptul că avem de-a face cu o interpretare a datelor lingvistice de către creier, un proces activ, iar nu unul pasiv, de simplă imitație, care ar fi doar un efort al aparatului fonator. Apoi, avem și reversul: există multe tipuri de greșeli pe care copiii le-ar putea face, și totuși nu le întîlnim la nici unul. Să zicem că un copil aude Ion este bucuros. Apoi aude Ion pare bucuros. Dacă va auzi propoziția Pisica este flămîndă, va produce, în mod corect, Pisica pare flămîndă. Însă el aude și Mama este în parc, și, totuși, nu va spune niciodată Mama pare în parc. De ce nu? Ideea este că, dacă un copil și-ar formula noile propoziții doar bazîndu-se pe imitația adulților, tipul de greșeli pe care le-ar face ar fi nelimitat. În exemplul de mai sus, răspunsul este simplu, verbul pare nu poate fi urmat de un cuvînt care indică locul, ci doar însușirea sau calitatea. Însă un copil nu are cum să știe acest lucru, e prea mic pentru astfel de informații pe care oricum nu i le dă nimeni. Deci pare să știe mai multe decît știe.

Aceasta a fost numită problema logică a învățării limbii sau, în altă formulare, problema lui Platon, pentru că acest filosof al Antichității s-a preocupat, într-unul dintre Dialogurile sale, de disproporția dintre informația primită și cea produsă. Deși aud un număr finit de mesaje, copiii devin capabili să construiască un număr infinit. Deci, pentru a echilibra balanța input-output, trebuie să arătăm fie că ei au mai multă experienţă decît se crede îndeobște, fie că au cunoştinţe din altă sursă. O persoană poate produce milioane de enunțuri într-o limbă oarecare a lumii. Trebuie copiii din acea cultură să le învețe pe toate pe dinafară? Nici un creier nu ar putea face așa ceva, însă nici nu e nevoie. Nu înveți toate formele de plural, ci doar cum se formează acesta, și așa mai departe. Orice limbă are regulile ei gramaticale, adică un sistem de relații între cuvinte. E clar, spune teoria nativistă, că, așa cum un copil extrage regulile pentru număr, sau gen, sau orice altă categorie mai are o limbă, tot așa el extrage și principiile gramaticale de construire a enunțurilor. Adică fără să știe. De aceea, argumentează Chomsky, procesul de învățare a limbii materne nu este un proces pasiv în care copilul absoarbe și înregistrează fragmente de limbă care îi ies în cale la întîmplare, ci un efort activ, în care copilul construiește limba din mers.

Mediul are rolul lui: copilul trebuie să audă limbă vorbită, altfel LAD-ul din creierul lui nu va fi activat. Dezvoltarea limbii se poate compara cu dezvoltarea oricărei alte capacități înnăscute, de exemplu talentele cu care venim pe lume. Dacă cineva este înzestrat pentru muzică, va deveni un muzician talentat, dar numai dacă va fi expus la muzică. Lingvistul american Ray Jackendoff ia un exemplu și mai concret: mușchii omului. El spune: „Acum se știe că majoritatea caracteristicilor unui organism provin din interacțiunea influențelor ereditare cu cele de mediu. Puterea mușchilor unei persoane depinde de exercițiu și nutriție. Însă faptul că omul are mușchi acolo unde îi are este un lucru înnăscut. Tot la fel e și cu vorbitul unei limbi: capacitatea de a învăța limba se poate dezvolta în creier în primii doi sau trei ani de viață. Iar progresele în vorbire și înțelegere vin din interacțiunea acestei capacități cu informațiile primite din mediu”.

În opinia nativiștilor, copiii nu fac niciodată anumite tipuri de greșeli deoarece în orice sistem de limbă există principii lingvistice care nu permit anumite aranjamente de cuvinte, anumite operațiuni, asocieri de sunete sau sensuri. Acestea au fost numite constrîngeri, iar orice enunț este corect dacă se supune acestora. Există constrîngeri asupra formei, care codifică informația că anumite propoziții sînt greșit formate. Acest principiu se află la originea capacității noastre de a identifica o propoziție greșit construită. Ne împiedică să facem generalizări nevalabile și nu îi lasă pe copii să producă o propoziție ca Mama pare în parc. Pe lîngă aceasta, mai există o constrîngere și asupra sensului, care semnalează că, deși corectă gramatical, o propoziție nu are sens. De exemplu, putem spune În timp ce el dormea, eu citeam, însă e incorect să spunem În timp ce el dormea, (el) citea. Nu putem vorbi de aceeași persoană deoarece nu putem asocia acțiunile descrise de verb. Putem spune însă În timp ce (el) dormea, (el) visa. Conform teoriei principiilor și parametrilor, formulate de Chomsky, Gramatica Universală cu care copilul se naște îi furnizează acestuia un număr finit de parametri – o noțiune împrumutată din matematică, la fel ca multe alte concepte din descrierile sale. De exemplu, un astfel de parametru se referă la subiect. În orice limbă, verbul descrie, în general vorbind, acțiunea făcută de subiect. O particularitate a limbii engleze este aceea că subiectul trebuie să fie întotdeauna exprimat, chiar dacă formulăm enunțuri în care, în mod logic, nu există subiect (de tipul Plouă sau Ninge): în engleză, începem propoziția cu un it impersonal, care umple locul rezervat subiectului și care nu trebuie să rămînă gol. În multe alte limbi, subiectul poate lipsi din exprimare pentru că se subînțelege din forma verbului (în română, formele verbale merg, mergi, merge, mergem, mergeți ne arată prin terminații la ce persoană se referă). În engleză, din cauza absenței morfemelor gramaticale, o formă ca verbul go („a merge”) se poate referi la mine, la tine, la noi, la voi și la ei (nu și la el, pentru care există forma goes). Deci, la fel ca un comutator cu două poziții, pornit și oprit, acest parametru (numit Pro-Drop, adică „pentru-omitere”) este fixat pe „pornit” în limba română și pe „oprit” în engleză, setarea avînd loc în mintea vorbitorului.

Un alt exemplu de parametru este ordinea cuvintelor în propoziție. Engleza este un tip de limbă SVO (subiect, verb, obiect), pentru că o propoziție trebuie să înceapă mereu cu un subiect, apoi obligatoriu vine predicatul exprimat prin verb, apoi complementul (sau obiectul). Nu putem inversa ordinea pentru că nu se mai înțelege sensul. Alte limbi sînt de tipul SOV, adică permit exprimarea obiectului înaintea verbului. Discutînd această problemă în volumul The Language Instinct, Steven Pinker compară limba engleză cu cea japoneză. El spune că, în japoneză, verbul vine după obiectul său (Kenji sushi mănîncă în loc de Kenji mănîncă sushi), că forma comparativă vine după obiectul său (Kenji decît mai înalt, în loc de mai înalt decît Kenji), că prepozițiile sînt, de fapt, postpoziții deoarece vin după grupul nominal (Kenji pentru în loc de pentru Kenji). Cuvintele care arată interogația (cine, care, ce, cui, unde etc.) apar primele în întrebări în unele limbi, dar ultimele în alte limbi. Concluzia sa este că engleza și japoneza  „sînt versiuni în oglindă. Iar astfel de congruențe au fost găsite într-o mulțime de limbi: dacă într-o limbă verbul vine înaintea obiectului, ca în engleză, va avea prepoziții; dacă verbul vine după obiect, ca în japoneză, va avea postpoziții”. Deprinderea englezei sau a japonezei depinde de o informație care specifică tipul de ordonare a cuvintelor în propoziție: de la stînga la dreapta sau de la dreapta la stînga, iar această informație se numește parametru. Astfel, învățarea limbii materne înseamnă setarea parametrilor sau, în termeni informatici, ajustarea pachetului de soft: „totul se află acolo, iar cel care învață trebuie doar să seteze opțiunile astfel încît să se potrivească cu mediul”, spune Jackendoff. O altă cercetătoare americană. Ellen Broselow, spune că, datorită codului genetic, avem cu toții la naștere un mic inventar de posibilități, iar alegerile noastre sînt dictate de limba pe care o auzim în jur: „Gramatica Universală pune la dispoziția copilului un set de parametri plus cunoștința posibilelor setări ale acelor parametri. Credem că se pornește cu valori nemarcate ale fiecărui parametru, iar resetările au loc numai cînd copilul primește informații incompatibile cu valorile nemarcate”.

Nativismul a apărut ca reacție la supra-simplismul cu care adepții teoriei imitației au descris complexul proces de învățare a limbii materne, păcătuind, la rîndul lui, prin aceeași atitudine neconcesivă, exclusivistă. În realitate, așa cum am văzut mai sus, azi știm că zestrea genetică are nevoie de mediu ca să se manifeste, iar mediul are nevoie de o informație genetică asupra căreia să acționeze. Ce se întîmplă cu copilul care se află într-un mediu nepotrivit sau care are o boală genetică cu consecințe asupra limbajului vom afla în articolul din numărul viitor.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Noam Chomsky (wikimedia commons)