Cum învățăm limba maternă
Un plînset puternic e primul semn, cînd ne naștem, că am început să respirăm singuri. Totodată este și prima testare a moștenirii noastre biologice fonice și, dacă și condițiile de mediu vor fi normale, vom învăța inevitabil să vorbim. Studierea acestui proces a fost și rămîne unul dintre cele mai palpitante demersuri ale psiho-neurolingviștilor. Întrebările la care aceștia încearcă să răspundă sînt: cum se face că orice copil ajunge să stăpînească sistemul sonor al limbii pe care o aude? Este acesta un proces ordonat? Dacă da, care sînt etapele? Pentru că învățarea limbii materne este absolut uimitoare: cei din jur o vorbesc, iar micuțul și-o însușește. Nici un părinte nu se apucă să dea lecții copilului său prin explicații și exemple: vorbirea acestuia se dezvoltă spontan, pe baza lucrurilor care i se spun direct (omul e și singura specie de pe Pămînt al cărei creier își dublează volumul în primul an de viață, celelalte menținîndu-și toată viața capacitatea craniană cu care s-au născut). Pînă în jurul vîrstei de cinci ani, în medie, se poate spune că un copil stăpînește majoritatea structurilor gramaticale din limbă (cu vocabularul este altă treabă, acesta se îmbogățește cu cuvinte noi pe tot parcursul vieții). Un alt lucru remarcabil este că acest lucru se întîmplă în ciuda oricărei diferențe – inevitabile – de clasă socială și factori culturali.
Plînsetul cu care ne începem viața este un fel de limbă fără vorbire prin care comunicăm în mod spontan nevoi elementare: hrană, căldură, somn. Este un act reflex provocat de sistemul nervos autonom ca răspuns la diverși stimuli. Între intensitatea stimulului (frig, foame, durere etc.) și cea a plînsetului există o legătură directă. După primele săptămîni de viață, plînsetul devine mai nuanțat, cîteodată fiind un semn prin care cerem doar să fim ținuți în brațe de mama. În primele trei sau patru luni emitem sunete la întîmplare: chiote, țiuituri, oftaturi, rîsete, mormăieli, care au fost numite sunete biologice, deoarece sînt determinate fiziologic de configurația tractului vocal: vîrful vălului palatin atinge sau se suprapune cu vîrful epiglotei. Unii le mai numesc reflexive, pentru că ar fi emise doar ca răspuns la senzațiile imediate. Se presupune că aceste sunete ar fi aceleași sau asemănătoare la toți copiii de pe glob și că nu sînt influențate social.
Este interesant că, la naștere, avem tractul vocal asemănător cu cel al cimpanzeului. Aparatul fonator al acestuia este mult mai mic decît al omului, nu e deloc alungit, iar epiglota atinge cerul gurii. Faringele la om permite aerului să circule înspre și dinspre plămîni – prin trahee –, dar și hranei să se ducă în stomac – prin esofag. Dacă înghițim aer, nu se întîmplă nimic, ne balonăm puțin, dar este crucial pentru supraviețuire ca hrana să nu ajungă altundeva decît în stomac. Ceea ce asigură acest lucru este o mică structură anatomică elastică, un cartilaj care se numește epiglotă. Ca un căpăcel, este deschis cînd respirăm, dar se închide atunci cînd înghițim, pentru a nu ne sufoca cu mîncarea. Însă, după trei luni de la naștere, tractul vocal uman se alungește și ia forma pe care o va menține toată viața și care ne va permite să vorbim. Tot la trei luni, după ce ne-am antrenat capacitatea de imitare a sunetelor din mediul înconjurător, începem să gîngurim, să scoatem tot felul de sunete complicate, clicuri, plescăituri, chiote, de parcă ne-am încerca puterile; tot acum apar și primele sunete individuale recognoscibile: /o/, /u/, /a/, /m/, /d/, /c/. Unele studii arată că sunetele frecvente în mod universal (ca, de exemplu, vocala /a/) apar primele; cu cît un sunet e mai rar în limbile planetei (de exemplu, englezescul /æ/), cu atît apare mai tîrziu. Pe la șase luni începem să bolborosim, să producem diverse vocale și consoane (fricative și nazale), prin imitație. Producem și sunete tip silabă, ca mu, da, ba, ma. Pe la nouă luni vor apărea primele înlănțuiri de silabe, iar intonația va începe să se organizeze în tipare identificabile. Aceasta este etapa pre-lingvistică, în care nici sunetele biologice și nici pre-fonemele nu redau vreun înțeles în adevăratul sens al cuvîntului. Ele sînt imitații ale vorbirii adulților, necorespunzînd vreunei structuri mentale constituite. Cu toate acestea, sînt cruciale pentru apariția și formarea sistemului sonor al limbii: s-a observat că bebelușii scot o mulțime de sunete care nu se găsesc în sistemul limbii pe care și-l însușesc ulterior. Tatiana Slama-Cazacu, celebra noastră psiholingvistă, e de părere că, în timp ce nou-născuții trec prin stadiul pre-fonematic, plin de sunete biologice redundante, ei aleg și învață, prin eliminare, numai acele sunete care corespund sistemului lingvistic la care au fost expuși.
Perioada lingvistică este inițiată în jurul vîrstei de zece-douăsprezece luni, cînd rostim primele noastre cuvinte și cînd începem să asociem cuvinte cu sensuri. Pînă pe la un an și jumătate folosim cîte un singur cuvînt în mod global, în loc de sintagmă sau propoziție. De aceea, acest stadiu a mai fost numit și holofrastic. Vocabularul include substantive, adjective, verbe și adverbe, fiind excluse orice cuvinte gramaticale (prepoziții, conjuncții) sau forme gramaticale (flexionare) ale cuvintelor. O generalizare importantă care se poate face în ceea ce privește achiziția lexicală este aceea că substantivele sînt prevalente indiferent de cultură. O explicație a acestui lucru ar putea fi existența posibilității de a învăța numele concrete de lucruri arătînd direct spre ele. Primele noastre cuvinte se referă, desigur, la obiectele din jur: fiecare dintre noi e centrul propriului univers. Stadiul următor e cel al enunțurilor formate din cîte două cuvinte, și începe pe la optsprezece-douăzeci de luni. Cuvintele sînt simple alăturări (substantiv cu verb, substantiv cu adjectiv, verb cu adverb) de forme invariabile, neflexionate. Sensul e adesea indicat prin intonație sau gesturi. Vocabularul se extinde rapid cu cinci-nouă cuvinte pe zi, lucru care va continua pînă la vîrsta de șase ani. Juxtapunerea cuvintelor începe cînd vocabularul cuprinde între cincizeci și două sute de cuvinte. Apoi apare vorbirea telegrafică, pe la doi-trei ani: enunțuri cu mai multe cuvinte. Construcțiile seamănă cu mesajele transmise prin telegraf, cînd se omit toate formele inutile redării sensului; limba e mai flexibilă, apar o serie de forme flexionare și prepoziții simple. Vocabularul continuă să se lărgească semnificativ, iar cînd atinge circa patru sute de cuvinte, devine evidentă o legătură între mărimea lui și complexitatea morfologică a enunțului, semn clar al progresului mental. După vîrsta de trei ani, sistemul lingvistic devine tot mai complex. Unul dintre cele mai remarcabile fenomene este creația lexicală: încercarea de regularizare a limbii prin analogii logice. De exemplu, copiii englezi pun un –s la toate substantivele dacă vor să formeze pluralul, inclusiv la substantivele neregulate, ale căror forme de plural trebuie învățate pe dinafară. Astfel, substantivul mouse („șoricel”), care are pluralul mice, devine mouses la toți copiii de această vîrstă. Similar, pun un –ed la toate verbele dacă vor să exprime trecutul: un verb neregulat ca take („a lua”), cu forma de trecut took, va fi taked pentru ei. Tatiana Slama-Cazacu menționează formele zăpada acoperește, se bucurează, și sînteam, produse de copii români între trei și șase ani. Mai tîrziu, toți copiii vor fi capabili să redea și formele neregulate, însă, în acest stadiu, ei deduc logic toate aceste forme, luîndu-se după faptele de limbă deja învățate. Ceea ce înseamnă că, inconștient, mintea (căreia îi place ordinea) extrage reguli pe care le aplică ulterior.
Acestea sînt etapele prin care trece orice copil, din orice cultură – în această ordine și cam la aceleași vîrste. Dar cum se întîmplă aceasta? În discuție unii pornesc de la faptul că mama (sau cine stă mai mult cu copilul) folosește o limbă mult simplificată, cu propoziții scurte, cu puțină gramatică, multe repetiții, vorbire lentă, intonație exagerată, voce tare, multe întrebări. Se prea poate, însă e prea simplist să reducem totul la așa ceva. În primul rînd, nu toată lumea își adaptează vorbirea în felul acesta cînd vorbește cu un copil. Copiii nu doar repetă ceea ce aud, ci formulează propoziții pe care nu le-au auzit niciodată. Există unele comunități afro-americane din Statele Unite în care membrii nu se adresează niciodată unui copil mic pe motiv că e prea mic ca să înțeleagă ceva. Acei copii învață, totuși, să vorbească. Felul în care are loc însușirea limbii materne i-a preocupat pe lingviști și pe psihologi în mod egal, dar cele mai multe păreri vin din lumea psihologilor. În mare, teoriile sînt grupate în jurul a două mari concepte considerate determinante în învățarea limbii materne, anume mediul și factorul genetic. Prima tabără i-a grupat pe cercetătorii care consideră că totul se învață prin imitație și întărire: copiii îi ascultă pe adulți cum vorbesc, încearcă să îi imite și, dacă reușesc, sînt lăudați – sau dacă nu, sînt corectați, după cum e cazul.
Se pot aduce multe obiecții acestui punct de vedere: în primul rînd, o mare parte din vorbirea părinților conține întrebări și comenzi; doar un sfert reprezintă propozițiile declarative simple. Or, primul tip de propoziție produs de un copil este cel declarativ. În al doilea rînd, deși copiii aud un număr finit de propoziții, ei sînt capabili să înțeleagă și să producă propoziții noi, pe care nu le-au auzit niciodată. În al treilea rînd, ei produc forme inexistente, pe care nu puteau să le audă la un adult (am văzut mai sus că aceasta se întîmplă între trei și șase ani). Apoi, studiile practice făcute de psiholingviști, cel mai adesea implicînd propriii copii, arată că un părinte nu prea își pierde timpul corectîndu-și copilul, fiind mai mult atent la ce spune, și mai puțin la cum o spune. Cazurile cînd chiar are loc corecția arată că aceasta este inutilă, copilul ajungînd singur la forma corectă, dar numai atunci cînd este gata mental. Dar pînă să se extragă aceste cunoștințe, în ultimele decenii, psihologii au fost convinși că mediul și stimulii externi sînt totul: așa se explică experimentele primatologilor americani din anii ’60, prin care se urmărea învățarea, de către primatele mari, a limbii engleze – mai întîi vorbite, apoi gestuale (despre care am scris la această rubrică).
Apariția celei de-a doua tabere (care înseamnă nașterea psiholingvisticii, în deceniul ’50-’60) a fost inițiată de Noam Chomsky, care propune o teorie complet opusă, numită nativism sau ineism. Impresionat de complexitatea fenomenului reprezentat de însușirea limbii materne, celebrul lingvist american spune că explicația nu poate fi căutată în afara omului, în mediu, ci doar în interior: anume, în ADN. Dar, despre aceasta, în articolul următor.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
