Dovezile nativismului
Dovezile în favoarea ipotezei nativismului (despre care am scris în articolul din numărul trecut) au fost căutate și identificate în mai multe direcții: studiile asupra constituirii limbii semnelor la copiii surzi și/sau muți, sociolingvistică – limbile creole și pidgin –, cazurile de „copii sălbatici”, neurologie și genetică.
Am văzut deja, într-un text precedent, că orice copil sănătos învață limba vorbită trecînd printr-un număr succesiv de etape. Studiile efectuate asupra copiilor cu deficiențe de auz arată că, în primă fază, aceștia gînguresc și bolborosesc la fel ca toți ceilalți, însă, din cauză că nu aud stimulii lingvistici din mediul înconjurător, se opresc. Dacă un astfel de copil se naște din părinți surzi care folosesc limbajul semnelor, el va învăța limbajul semnalizat în exact același mod în care copiii care aud învață limba vorbită (despre limbajul semnelor, dacă vreți să aflați mai multe, am scris o serie de trei articole consecutive la această rubrică). Este uimitor cum sunetele sînt convertite în semne, iar copilul trece prin toate stadiile pe care le-am descris deja: „silabisește” cu mîinile, semnalizează mai întîi un „cuvînt”, apoi două „cuvinte”, apoi trece prin stadiul telegrafic, apare și gramatica. Dacă părinții nu semnalizează fluent, copilul tot va învăța limba și va deveni mai fluent decît ei. Dacă părinții nu semnalizează deloc, copilul va prinde orice gest din jur și va începe să-și formeze propriul sistem de semnalizare: unul rigid, rudimentar, care progresează încet numai pînă la un punct, după care, în lipsa oricărui răspuns, dispare. Așa cum spune Ray Jackendoff, copiii „caută limba”.
Din sociolingvistică vin alte informații. În decursul istoriei umane, au existat circumstanțe în care oameni din diverse culturi, vorbind diverse limbi, s-au găsit împreună în același loc – de exemplu, africanii aduși ca sclavi în America de Nord sau muncitorii aflați pe plantațiile de zahăr din Hawaii. Neavînd o limbă comună, toate aceste comunități au reacționat în același fel: și-au creat una. Și-au construit un sistem de comunicare elementar din cuvinte și expresii luate din limbile lor materne. Cu un vocabular redus la strictul necesar și cu o gramatică aproape inexistentă, această nouă limbă era folosită numai pentru a comunica în cadrul relațiilor de muncă. Ea s-a numit pidgin – cuvînt care se crede că ar fi o aproximare chinezească a cuvîntului business. Derek Bickerton, de la Universitatea din Hawaii, a demonstrat că, în multe cazuri, limba pidgin suferă o transmutație. După o vreme, dacă comunitatea rezistă destul timp, oamenii se căsătoresc între ei și au copii. Acești copii se joacă unii cu alții și, orice limbă ar vorbi în casă (limba maternă sau limbile materne ale părinților lor), afară la joacă trebuie să folosească varianta pidgin. Dacă expunerea la aceasta are loc în perioada de însușire a limbii materne, se întîmplă ceva absolut uimitor: copiii transformă limba pidgin într-una reală, adică extind vocabularul cu cuvinte noi, stabilesc un sistem gramatical cu timpuri verbale și subordonare între propoziții, pînă pot vorbi despre tot ce doresc. Noua limbă se numește creolă (din cuvîntul omonim franțuzesc, care înseamnă „nativ”), iar copiii care au creat-o sînt primii ei vorbitori nativi. Americanul Bill Bryson menționează, în volumul Mother Tongue, cîteva exemple de inovații lexicale ale copiilor care vorbesc neo-melaneziana, o limbă creolă bazată pe engleză, vorbită în Papua Noua Guinee: cuvîntul pentru barbă este gras bilong fes, literal iarbă care aparține feței; cuvîntul pentru venă sau arteră este rop bilong blut, literal sfoară care aparține sîngelui. În limbile creole africane se găsesc expresii ca wesmata (din englezescul what is the matter, adică „ce se întîmplă”) sau bottom-bottom wata wata (repetiții ale cuvintelor bottom, „fund, parte de jos” și water, „apă”) care înseamnă submarin.
Şi mai multe dovezi vin dinspre neurologie. În anii ʼ60, neurologul american Eric Lenneberg dezvoltă ipoteza fundamentului biologic al limbii, conform căreia orice copil se naşte cu capacitatea distinctivă de a învăţa limba umană, anulată de către organism în jurul vîrstei de doisprezece-treisprezece ani, la instalarea pubertății. Numită „ipoteza vîrstei-limită”, ea implică existenţa unei perioade critice pentru învăţarea limbii materne: dacă, în acest interval, un bebeluș nu se bucură de o amplă expunere la limba vorbită şi la interacţiune socială, după această vîrstă acest lucru devine imposibil. Pentru demonstrarea unei astfel de ipoteze, cineva ar trebui să izoleze un copil imediat după naştere şi să nu lase pe nimeni să-i vorbească timp de vreo doisprezece ani, după care să încerce să-l înveţe să vorbească, să vadă ce se întîmplă. Un experiment nebunesc de felul celui descris este imposibil de efectuat, însă istoria înregistrează un mare număr de cazuri în care copiii au fost crescuţi de animale sau de părinţi demenţi care au făcut exact acest lucru (dar fără vreo curiozitate ştiinţifică).
Primul caz de „copii sălbatici” bine documentat datează din anul 1799, cînd, în pădurile din Aveyron, în Franţa, a fost găsit un băiat de circa doisprezece ani. El a fost luat de doctorul Itard şi de menajera acestuia, doamna Guerin, l-au numit Victor, iar doctorul a încercat să-l civilizeze, deoarece copilul se purta ca animalele sălbatice. Au fost făcute eforturi uriaşe, care şi-au atins ţinta în multe privinţe. Dar, spre marea dezamăgire a doctorului, Victor nu a reuşit niciodată să vorbească. În timpurile noastre, în 1970, în California, Genie a fost găsită de poliţie la vîrsta de treisprezece ani, purtînd încă scutece. Ea îşi petrecea zilele într-o cămăruţă întunecoasă, legată de un scăunel pe timpul zilei. Aflată într-o stare de severă deprivare senzorială şi socială (părinţii ei, nebuni, nu vorbeau niciodată cu ea), Genie a fost luată de autorităţi şi dată spre adopţie. Cercetătoarea Susan Curtiss şi doctorul James Kent au descoperit că, deoarece cortexul ei stîng (responsabil cu procesarea limbii) nu primise nici un fel de stimulare sonoră, neuronii se atrofiaseră. Tomografiile au arătat un creier modificat fizic. Genie a învăţat, totuşi, cîteva mii de cuvinte, dar nu a rostit niciodată enunţuri complexe, lucru care a făcut-o pe Curtiss, în lucrarea ei de doctorat, să conchidă că gramatica e o facultate a minţii umane.
Edik a fost găsit în oraşul Mirnîi, din Ucraina, în 1999, într-un apartament părăsit, locuit de cîini. El se purta ca ei: muşca, zgîria, mînca cu gura de pe jos. Ajuns într-o familie adoptivă la vîrsta de șase ani, el a făcut progrese lingvistice lente: avea nivelul unui copil de trei ani. Mamei lui adoptive, Nadia, i-au trebuit luni întregi să-l înveţe cum să mănînce, să se îmbrace şi aşa mai departe. Treptat, purtarea lui Edik s-a îmbunătăţit, vocabularul s-a îmbogăţit, iar gramatica a început să apară. Extrem de vulnerabil din punct de vedere social, copilul a părut extrem de promiţător sub aspect lingvistic. Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Lenneberg, Edik a fost norocos pentru că a fost găsit înainte de vîrsta-limită. Există multe alte cazuri bine documentate (Isabelle din Franţa, Amala din India, Kaspar Hauser din Germania ş.a.), între care se distinge Chelsea, din Marea Britanie, care nu era nici sălbatică, nici nu suferea de retard mintal. Chelsea suferea de surzenie, dar fusese diagnosticată în mod greșit ca retardată. Abia cînd a împlinit vîrsta de treizeci și unu de ani, un neurolog i-a depistat surditatea și i-a prescris un aparat auditiv. Putînd, în sfîrșit, să audă sunetele, Chelsea a început să învețe să vorbească, dar, după ce vocabularul ei a ajuns să includă vreo două mii de cuvinte, pe care le folosea ca un copil aflat în stadiul celor două cuvinte, procesul s-a oprit. Gramatica nu s-a format niciodată în creierul ei.
Tot din neurologie apar în discuţie două patologii: SLI (Specific Language Impairment) şi Sindromul Williams. În SLI, vorbirea apare tîrziu, poate avea un tipar neaşteptat, iar nivelul de stăpînire este sub cel aşteptat conform vîrstei. Discursul este lent, iar convorbirile par că-l obosesc teribil pe un astfel de pacient. Acesta are probleme gramaticale serioase: nu poate forma timpul trecut al verbelor şi nici pluralul substantivelor. Studii statistice recente arată că boala se transmite ereditar. Lingvista Myrna Gopnik împreună cu o echipă de geneticieni au studiat o întreagă familie din Marea Britanie. Bunica avea SLI. Din cei cinci copii ai ei, unul era normal (la fel ca şi copiii acesteia), iar ceilalţi patru aveau SLI. Aceştia patru aveau împreună douăzeci și trei de copii, dintre care unsprezece sufereau de SLI. Cercetările făcute de echipă au demonstrat că pedigree-ul sugerează o trăsătură controlată de o singură genă autosomal dominantă. Fenomenul trebuie că e determinat genetic, deoarece nici un factor de mediu nu poate fi incriminat pentru faptul că 53% din familie era atinsă, iar restul nu (în general, SLI nu afectează mai mult de 3% din populaţie). Se crede că o singură genă este implicată deoarece, dacă ar fi mai multe gene, atunci diferite grade de dizabilitate lingvistică ar trebui să apară în familie, iar acest lucru nu se întîmplă. Gena trebuie să fie autosomală (nu pe cromozomul X) deoarece boala afectează femeile şi bărbaţii deopotrivă, cu aceeaşi frecevenţă. Cealaltă boală, Sindromul Williams, numit și hipercalcemie infantilă, este o dereglare rară a metabolismului calciului şi calcitoninei, caracterizată, printre altele, de retard mental şi înfăţişare neobişnuită: bolnavii sînt scunzi, au feţe înguste şi frunţi largi, bărbii ascuţite şi buze pline. Vorbirea apare mai tîrziu decît la persoanele sănătoase, dar, pînă în adolescenţă, ei ating un nivel lingvistic ce depăşeşte nivelul celorlalte funcţii cognitive. Devin foarte vorbăreţi şi manifestă predilecţie spre cuvinte rare şi complicate: pteranodon, ibex, unicorn. Însă nu toate aspectele limbii sînt cruţate: afixarea inflexională regulată e corectă, pe cînd cea neregulată se face incorect. Dacă contrastăm cele două patologii, observăm că, în prima, limba este afectată, dar nu şi celelalte abilităţi cognitive (raţionamentul, memoria, acţiunea, percepţia), pe cînd, în cea de-a doua, lucrurile stau exact invers – limba întrece alte funcţii cognitive –, o patologie fiind imaginea în oglindă a celeilalte. Un raţionament logic ar arăta că, dacă funcţia limbajului nu se dezvoltă normal, atunci funcţionarea circuitelor cerebrale destinate procesării limbii nu este normală, lucru care ar implica un defect genetic.
Dacă cineva s-ar mai îndoi de caracterul înnăscut al facultăţii limbajului, opinînd că dovezile sînt indirecte, argumentul decisiv este adus, în fine, de însăşi genetica. În anul 2001, Simon Fisher şi Tony Monaco, geneticieni la Universitatea din Oxford, au descoperit gena specifică ce suferise mutaţii la familia britanică studiată de Myrna Gopnik. Denumită FOXP2, gena este activă în anumite regiuni ale creierului în perioada fetală, iar rolul ei e de a declanşa activitatea altor gene (ceea ce explică de ce poate avea un spectru larg de efecte). Cercetătorii de la Institutul „Max Planck” pentru Antropologie Evoluţionistă din Leipzig au anunţat, în acelaşi an, că FOXP2 este extrem de bine conservată în evoluţie: secvenţa unică de unităţi din proteina acestei gene este atît de importantă încît orice schimbare poate duce la moartea purtătorului ei. Steven Pinker încearcă, în volumul The Language Instinct, să definească ideea de „gene ale gramaticii”: „Genele gramaticii ar putea fi secvenţe de ADN care codifică activitatea proteinelor, sau care provoacă transcrierea proteinelor, în anumite momente şi în anumite locuri din creier, proteine care ghidează, atrag sau aglutinează neuronii în reţele care, în combinaţie cu reglarea sinaptică ce are loc în procesul învăţării, sînt necesare pentru găsirea unor soluţii la problemele gramaticale (precum alegerea unui afix sau a unui cuvînt)”.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Victor, copilul sălbatic din Aveyron (wikimedia commons)
