Despre suveranitate și limitele sale necesare, cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru
Rîndurile următoare sînt o încercare de a lămuri, și cu ajutorul argumentelor și demonstrației marelui nostru savant Constantin Rădulescu-Motru, o dilemă care răzbate tot mai mult în dezbaterea publică de la noi, dar și din alte părți. În spatele tendințelor politice contemporane de izolare a statelor și de repunere a lor pe poziții conflictuale se află un fel de legitimare prin intermediul așa-zisului curent al noii suveranități naționale. Dînd exemplul unei reviste franceze, Matei Vișniec creionează trăsăturile noului suveranism (vezi și Matei Vișniec, „Suveranismul, o șansă sau o amenințare pentru Europa?“, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/suveranismul-o-sansa-sau-o-amenintate-pentru-630832.html): statele trebuie să-și recîștige suveranitatea pentru a reuși să reimpună un ideal național; mai ales purtătorii de cuvînt ai suveranismului din marile state occidentale foste imperii fac un apel la un trecut glorios și la vocația universalistă a națiunilor lor; suveraniștii argumentează că organizațiile regionale (de exemplu, UE) sau globale (de exemplu, ONU) și-au dovedit limitele prin promovarea unui multiculturalism și a unui ultraliberalism care au eșuat în ștergerea identităților naționale (din punct de vedere cultural) și în consumerism (din punct de vedere economic); organismele regionale și globale șterg identități naționale și uniformizează lumea spre un viitor incert în care națiunile sînt puse în pericol. De regulă, suveranismul, indiferent de statul în care se manifestă, apelează la un cult deșănțat al eroilor (specific primei perioade de formare a națiunilor) și la promovarea unui patriotism exacerbat. Rasismul nu este departe de noul suveranism. Pentru că mereu eroii din trecut aveau sînge pur și erau mari iubitori de neam și de glie. La noi, la români, atîta cît există, suveranismul se revendică de la vitejia și puritatea neamului dac și militează pentru revenirea la cultul românului verde, autentic. Din cauza asta, se îmbracă ciudat, vorbesc ciudat și au manifestări exacerbate în zona promovării culturii vechi, populare. Revendicarea suveraniștilor români de la daci nu este ceva întîmplător. Trecutul trebuie să fie cît mai eroic, mai fantastic și mai pur. Pentru a înțelege izvoarele suveranismului de azi, dar și ceea ce s-a întîmplat în trecut, în planul relațiilor internaționale, vom apela la explicațiile savantului nostru Constantin Rădulescu-Motru. Iată cum descrie fenomenul suveranității: „Vechiul cult al eroilor, în care a crescut sufletul popoarelor europene, își găsise o formă frumoasă de supraviețuire în instituția suveranității. Prin suveranitate, înțelegea europeanul tot ceea ce era mai sus, și ca putere și ca aspirație. Suveranul n-avea să dea socoteală de faptele sale nimănui, afară de Dumnezeu – cu care el, de altminteri, se împăca ușor. Indivizii care se născuseră pe tronuri regești, sau care se luptau să se suie pe asemenea tronuri, oligarhiile care dețineau frînele politice în numele celor de sînge nobil sau în numele mulțimii anonime; apoi aceia care nu dețineau vreo frînă politică, dar se știau creatori și îndrumători în domeniul artei și al științei, fiecare european, în momentele de hipertrofie a personalității, avea ca singură dorință să se știe suveran. În această dorință se suia spre lumină seva pornită din adîncile rădăcini ale gigantismului omenesc, prima manifestare a vieții conștiente. Suveranitatea înlocuia cu destulă pompă vraja zeilor de odinioară și atîtea credințe în eroii similari zeilor. Europeanul își avea în instituțiile suveranității firul de continuitate cu trecutul vieții sale sufletești: cultura lui își păstra îndrumarea dată de cultul supranaturalului de altădată...
În această privință, conservatorii ca și revoluționarii erau de acord. Apărători ai suveranității absolute erau și unii și alții. Numai că unii o apărau pe a regelui sau pe a statului, iar ceilalți pe a națiunii sau a poporului” (Constantin Rădulescu-Motru, „Amurgul suveranității“, în Psihologia poporului român, Editura Albatros, București, 1999, p. 297).
Acest cult al suveranității descris mai sus și-a dovedit însă limitele. Multiplele conflicte dintre națiuni de pînă în secolul XX, dar și cele două războaie mondiale din secolul trecut i se datorează. Asta pentru că pe baza acestei credințe, a suveranității naționale, statul mai puternic putea nutri iluzia că granițele sale se află acolo unde este capabil să ajungă. Germania a pornit două mari războaie planetare în încercarea de a-și căuta niște granițe iluzorii. S-a suferit mult prea mult în lume ca urmare a acestei situații. Suveranitatea și-a dovedit din plin limitele și excesele. Lumea nu mai putea accepta ca un popor, oricît de puternic, să-și întindă puterea pînă unde visează liderii săi nebuni că se poate. Suveranitatea, mai ales în forma sa absolută, expansionistă, este un mare rău. Națiunile, ca și oamenii, trebuie să accepte vecinătatea și cooperarea. Desigur, asta nu se putea întîmpla cu sute de ani în urmă. Numai că azi lumea este alta, mult prea sătulă de suferință și război. Statele mari, mai ales, trebuie să accepte vecinătatea și cooperarea și cu cel mai puțin puternic. Statele mici, victime eterne ale conflictelor și ocupațiilor, au cerut și după Primul Război Mondial, dar mai ales după al Doilea Război Mondial, un fel de nouă ordine globală în care să fie tratate cu respect. Din suferința istoriei a apărut conceptul despre care frumos vorbește și Constantin Rădulescu-Motru și care este conceptul de solidaritate. Solidaritatea între popoare este conceptul care a dus la apariția organismelor internaționale și a instituțiilor comune planetare. Cei mari au renunțat de bunăvoie la ideea folosirii conflictului militar și a vărsării de sînge pentru a-și atinge obiective de expansiune teritorială. Expansiunea teritorială în sine a devenit ceva de netolerat în condițiile recunoașterii la nivel internațional a granițelor unui stat cît de mic. După Primul Război Mondial a apărut Societatea Națiunilor, iar după al doilea Război Mondial a apărut Organizația Națiunilor Unite. Au apărut normele și dreptul internațional, iar lumea a început să coopereze pentru un bine comun și pentru evitarea unor noi cataclisme planetare cum au fost cele două războaie mondiale. Rădulescu-Motru arată că suveranitatea a fost poezia trecutului, iar solidaritatea este făgăduința viitorului. Lumea occidentală mai ales a propus, după 1945, înlocuirea războiului fără granițe cu comerțul fără granițe. Prosperitatea comună și deschiderea au fost propunerile în contrapondere cu izolarea și cu conflictul de pînă atunci. Și proiectul a reușit. După mai mult de șapte decenii, planeta este cu totul alta, mai prosperă și mai stabilă. Constantin Rădulescu-Motru subliniază: „În principiul suveranității supraviețuiește trecutul, cu deprinderile lui de a glorifica arbitrariul, eroismul și supranaturalul; în principiul solidarității, viitorul promite dreptul de a chema la răspundere pe fiecare pentru faptele sale, fie individ, fie popor. Suveranitatea era o doctrină negativă pentru că se baza pe constrîngeri, solidaritatea este o doctrină pozitivă pentru că ea te obligă să lucrezi în folosul tuturor” (Constantin Rădulescu-Motru, „Amurgul suveranității“, în Psihologia poporului român, Editura Albatros, București, 1999, p. 298).
Nu putem încheia descrierea noastră fără a adăuga o urmă de îndoială în ceea ce privește lumea viitoare. Atacul de azi la solidaritatea internațională este unul multiplu. Războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei este doar un exemplu. În interiorul lumii occidentale se petrec transformări chiar mai îngrijorătoare decît acest război. Se apasă mult pe falsul conflict dintre identitate națională și solidaritate internațională. Se consideră, în mod eronat, globalizarea ca un fenomen creat și condus în mod intenționat împotriva unor state. Se fac eforturi teribile pentru reinventarea patriotismului exacerbat și a regăsirii unor identități fantasmagorice. Și mai ales se folosește tema mîndriei și a vocației imperiale a unor state. Discursul acesta a scos Marea Britanie din UE și mîine poate scoate Franța sau Germania. De altfel, aceasta este marea noastră îngrijorare: desființarea UE și refacerea stării de eternă conflictualitate europeană. Pariul este, după cum se vede, unul imens. Iar cei care sabotează solidaritatea internațională știu exact ceea ce fac.
Pare că lumea a obosit de atîta liniște și prosperitate. Să nu mai fie acestea idealurile noastre? Atunci care ar putea fi idealurile viitorului? Să revenim la eterna conflictualitate și la eterna vărsare de sînge? Poate că asta își doresc oamenii viitorului. Dar trebuie să fie o alegere conștientă. Să știe ce se ascunde sub discursul revenirii la suveranitatea nelimitată și la renunțarea la solidaritatea internațională și la instituțiile sale. Apostolii suveranității rău înțelese ne pregătesc un prag. Pare că generația următoare, în cîteva decenii, se va confrunta cu el. Nu știm cum îl vor trece. Este posibil să se creeze un val global spre revenirea la instabilitate și conflict. Tinerii europeni au salutat cu entuziasm pornirea Primului Război Mondial și apoi au murit acolo cu milioanele și cu zecile de milioane. Este posibil ca situația să se repete. De data asta chiar încheiem spunînd că pentru noi, românii, suveranitatea nu ar dura decît cinci minute. Adică exact timpul necesar pentru ca posibila ieșire din UE să fie urmată de reorientarea rapidă către Est.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
