Căderea lui Boris Johnson – și a noastră
Aproape toate carierele politice sfîrșesc cu un eșec, dar Boris Johnson e întîiul prim-ministru britanic destituit pentru comportament scandalos. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze.
Cele mai remarcabile trei căderi ale unor lideri britanici din secolul al XX-lea s-au datorat factorilor politici. Neville Chamberlain a fost nimicit de eșecul politicii sale de conciliere față de nazism. Criza Suezului l-a obligat pe Anthony Eden să demisioneze în 1957. Iar Margaret Thatcher a picat în 1990, deoarece opoziția populară față de impozitul pe cap de locuitor i-a convins pe parlamentarii conservatori că nu vor cîștiga din nou, cu ea în frunte.
E adevărat, Harold Macmillan a fost dat jos în 1963, în urma scandalului sexual John Profumo, dar aici era vorba de un ministru de Război și de potențiale breșe de securitate națională. Înfrîngeri electorale în urma unui eșec economic l-au dat jos pe Edward Heath și pe James Callaghan, în anii 1970. Tony Blair a fost obligat să demisioneze în urma dezastrului din Irak și a nerăbdării lui Gordon Brown de a-i lua locul. David Cameron a fost răpus de Brexit, iar Theresa May de incapacitatea ei de a-l pune în practică.
Dar nici un astfel de eveniment nu explică prăbușirea lui Johnson.
David Lloyd George, un lider mult mai înzestrat decît Johnson, e unicul său rival pe măsură, în materie de mîrșăvii. Chiar dacă vînzarea de locuri în Camera Lorzilor, procedurile administrative șleampete și lipsa de onestitate i-au slăbit lui Lloyd George poziția, cauza directă a căderii lui (cu exact un secol în urmă) a fost proasta gestiune a crizei de la Çanakkale, care a adus Anglia și Turcia în pragul războiului.
O comparație mai familiară e aceea cu președintele SUA Richard Nixon. Fiecare abatere comisă de Johnson e numită în mod curent „gate”, după spargerea din clădirea de birouri Watergate care s-a soldat cu demisia lui Nixon.
John Maynard Keynes l-a numit pe Lloyd George un „escroc”; mai tîrziu, Nixon a negat, printr-o faimoasă declarație, că ar fi unul. Nici ei și nici Johnson nu au fost, tehnic vorbind, escroci (condamnați, adică, pentru o infracțiune); dar Nixon ar fi fost pus sub acuzare în 1974, dacă nu ar fi demisionat, iar Johnson a fost amendat cu 50 de lire pentru încălcarea regulilor din timpul carantinei. În plus, toți trei au sfidat legile pe care trebuiau să le apere, ca aleși ai națiunii, și normele de conduită ale funcționarilor publici.
Dacă încercăm să surprindem defectele lor de caracter, „fără principii”, „amoral” și „mincinos în serie” par să i se potrivească lui Johnson. Dar ele descriu la fel de bine și lideri politici mai merituoși. Pentru a explica cazul său, trebuie să luăm în considerare doi factori caracteristici timpurilor noastre.
În primul rînd, noi nu mai facem distincție între calitățile personale și cele politice. În ziua de azi, personal este realmente politic: eșecurile personale sînt ipso facto eșecuri politice. S-a pierdut distincția dintre privat și public, dintre sentiment subiectiv și realitate obiectivă, dintre chestiuni morale, religioase și chestiuni de competența guvernului.
Politica a trecut pe tărîmul ocupat odinioară de psihiatrie. Ceea ce era sortit să se întîmple, după ce bunăstarea a subminat vechea politică pe bază de clase sociale. Locul vacant lăsat în urmă de politica distribuirii echitabile e dominat acum de probleme de identitate personală legate de rasă, sex, preferințe sexuale ș.a.m.d. Politica nu se mai ocupă de problema inegalității, ci de remedierea discriminării.
Johnson e creația și victima totodată a politicilor identitare. Discursul său era despre „egalizare” („leveling up”) și despre „sistemul nostru național de sănătate”. Dar, în practică, conținutul politicii sale a fost propria sa personalitate. Nici unul dintre foștii lideri britanici nu și-ar fi irosit capitalul moral pentru abateri minore și tentative de mușamalizare; ei știau că acest capital trebuie păstrat pentru evenimente majore. Dar evenimentele majore se referă azi la propria persoană; astfel, dacă o personalitate e compromisă, în urma constatării unui defect, nu mai rămîne nimic altceva de povestit.
Personalitatea „pe post de politică” a lui Johnson a fost și ea creația mass-media. În trecut, ziarele prezentau, în general, știri; acum, ele creează știri, concentrîndu-se asupra personalităților. Această schimbare a dus la o relație coruptă: personalitățile se folosesc de mass-media pentru a se promova, iar mass-media le expune defectele pentru a-și vinde tirajul.
Dintotdeauna a existat o piață vastă pentru bîrfele sexuale și financiare. Dar pînă și vechea presă tabloidă recunoștea o sferă a evenimentelor publice prioritare. Acum, bîrfele sînt evenimentele publice.
Această schimbare a transformat radical percepțiile publicului asupra calităților pe care trebuie să le aibă un lider politic. Vechile generații de lideri politici nu erau nici pe departe ușă de biserică. Mințeau, beau, preacurveau și luau mită. Dar oricine avea preocupări politice admitea că era important să protejezi sfera publică. Defectele morale ale liderilor erau, în mare parte, ferite de ochii publicului, cîtă vreme nu deveneau strigătoare la cer. Și, chiar și atunci cînd publicul afla despre ele, faptele reprobabile erau iertate, cu condiția ca prestația politică a liderilor să fie bună.
Majoritatea derapajelor care au dus la demisia lui Johnson nu ar fi ajuns niciodată în presă, în trecut. Dar doctrina actuală a răspunderii personale justifică despuierea totală a liderilor politici. Orice greșeală, cît de măruntă, orice abatere de la formularea corectă devine o „rușine”, o „ocară” capabilă să distrugă credibilitatea. Capacitatea oamenilor de a funcționa în spațiul public depinde de existența sferei private; dacă aceasta dispare, capacitatea lor de a acționa eficient la nevoie se pierde.
Un al doilea factor este că politica nu mai e văzută ca o vocație, ci ca o modalitate de a face bani. Obsesia mass-media de a afla care e valoarea financiară a unei cariere politice, și nu dacă un politician e adecvat funcției pe care o are, modelează în mod cert așteptările oamenilor cu ambiții politice, dar și așteptările pe care publicul le are de la ei. S-a spus că Blair a acumulat milioane, din discursuri și din consultanță, după ce a părăsit cabinetul. În spiritul vremii, The Times a făcut o estimare a sumelor pe care Johnson le-ar putea agonisi din speech-uri și din publicarea de cărți, și a calculat cu cît e Johnson mai „valoros” ca Theresa May.
În discursul ținut cu ocazia demisiei sale, Johnson a încercat să apere „cel mai bun loc de muncă din lume” în termeni tradiționali, criticînd totodată „excentricitatea” îndepărtării sale la jumătatea drumului pe care și-l asumase pentru îndeplinirea promisiunilor făcute. Dar, întrucît cariera sa nu a ilustrat întocmai cuvintele sale, această apologie a mandatului său de prim-ministru a părut nesinceră. Pricina căderii sale nu a fost doar lipsa de moralitate care i se atribuie, ci și lipsa de bun-simț politic pe care a lăsat-o să se întrevadă. În cazul lui Johnson, latura sa personală a scos pur și simplu la iveală goliciunea laturii sale politice.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
