Prahova după 23 august 1944
Studierea documentelor de arhivă, mai ales a celor care oferă o imagine clară, dură și necosmetizată a unei perioade care a fost ascunsă timp de o jumătate de secol, supune cercetătorul unei presiuni emoționale deloc de neglijat. Evident, dacă el își dă seama că acele foi de hîrtie îngălbenite de trecerea timpului dezvăluie dramele unor oameni care au trăit cu adevărat, dramele bunicilor sau străbunicilor (pe care poate i-a și prins în viață). Nu mai este vorba despre istoria mare și impersonală, ci despre istoria celor mici și nebăgați în seamă. Acele mari cantități aparent neglijabile de care se folosește istoria. Anul 1944 avea să fie foarte dificil pentru județul Prahova și cei mai mulți prahoveni sperau ca, odată ce România avea să iasă din război și bombardamentele anglo-americane aveau să fie oprite, situația avea va reveni la normal. Dar ei aveau să se înșele amarnic, căci o altă etapă din istoria întregii țări avea să înceapă. Una nefastă căci, după 23 august 1944, nimic nu va mai fi cum a fost. Nefastă pentru evoluția țării, căci să nu ne facem iluzii, au existat și mulți cărora le-a oferit o șansă nesperată de afirmare socială.
Legiunea de Jandarmi Prahova raporta săptămînal Prefecturii isprăvile comise de bravii soldați ai Armatei Roșii după 23 august 1944. Ei încă aveau dificultăți în a conștientiza faptul că se aflau într-o țară „aliată”. Evident, după ce, trei ani de zile, Armata Română luptase împotriva celei Roșii, chiar la mii de kilometri de România, nu e de mirare că soldații sovietici se comportau ca într-un teritoriu cucerit (și, într-o mare măsură, aveau dreptate). Marele noroc al Prahovei, dintr-un anume punct de vedere, a constat în faptul că aceste trupe se aflau în mișcare, pe urmele germanilor, și cea mai mare parte a lor a trecut Carpații. Nu înainte de a lasă în urmă un întreg cortegiu de crime, violuri și furturi. Evident, atunci cînd eroii sovietici sînt comemorați de Ambasada Federației Ruse la București, prin depuneri de coroane de flori la Cimitirul Militar din nordul Ploieștilor, aceste adevăruri sînt complet trecute cu vederea. Complet necunoscute. În aceste note informative, foarte detaliate, apar mai puține incidente care să se fi petrecut în orașele importante din Prahova precum Ploiești sau Cîmpina. Poate și pentru că erau mai bine protejate de Armata Română și de jandarmi. Cele mai multe incidente au avut loc în mediul rural, unde erau doar cîțiva jandarmi, și aceia timorați. Un alt motiv al jafurilor îl constituia faptul că sovieticii veneau dintr-o țară comunistă, cu un regim tiranic, care cunoscuse mari lipsuri materiale (milioane de morți de foame), iar sosirea în România era pentru cei mai mulți primul contact cu lumea imperialistă/capitalistă. Adică prosperă din punct de vedere material. Militarii sovietici ajunși în Banat credeau că o singură gospodărie a unui fermier mai înstărit, adică harnic, era colhozul satului. Rămîne o enigmă cum dosarele în care sînt prezentate pe larg crimele, abuzurile, violurile și furturile comise de militarii sovietici pe teritoriul județului Prahova, după 23 august 1944, s-au păstrat în Fondul Prefectura Prahova, de la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova și nu au fost epurate de comuniști.
Cei mai norocoși au fost doar jefuiți de diverse bunuri. Cel mai înțelept era să-i lași să ia ceea ce doreau. Însă este mult mai ușor de spus decît de acționat, primul impuls al omului este să-și apere bunurile. Doar cîteva exemple banale dintre sutele de cazuri înregistrate în documente. Din comuna Fulga, comerciantul Vasile Ștefănescu a fost jefuit de 550 kg de zahăr, 700 kg de făină și un radio. În comuna Ariceștii Rahtivani, cîrciuma lui Ștefan Petrescu a fost incendiată, după ce a fost stropită cu două canistre de benzină, provocîndu-se daune de patru milioane de lei. Dar și primarul comunei a fost jefuit de bunuri și bătut atît de rău încît a fost internat în spital. Se pare că localurile din comune au fost printre cele mai afectate, militarii sovietici fiind mari amatori de alcool, după cum se știe, dar și orice stoc sau cramă de vin, Prahova avînd și o mare tradiție în această privință. Din comuna Cornu au fost furate cantități de băuturi spirtoase, fîn, alimente, „de la femeia Floarea Frățilă un covor”, din Bănești au fost furate alimente, băuturi, bani, obiecte de îmbrăcăminte (în condițiile în care oricum populația suferea de lipsa lor, după trei ani de război), cai, țuică, oi, două căruțe, hamuri cai. Din Poiana Cîmpina au fost furate medicamente (de la un anume Ioan Mateescu, directorul școlii primare), ceasuri etc. A fost spartă ușa de intrare de la biserica din Bărcănești, soldații sovietici furînd toate bunurile de valoare (mai ales aurul, icoanele le-ar fi aruncat într-o parte). Și posturile de jandarmi au atras apetitul sovieticilor, fiind jefuite sau incendiate. Însă au existat și incidente cu adevărat grave. În Ciorani, Petre Mihalache a fost jefuit de 60.000 de lei, un ceas și un inel, iar apoi a fost împușcat mortal. Într-un alt sat a fost violată preoteasa. În comună Posești, bătrîna Maria Alexandra, în vîrstă de 60 de ani, a fost împușcată mortal (probabil rezistase tentativei de viol), după cum se înregistrează și în comuna Teișani, unde Ileana Petre a fost împușcată mortal. Casa lui Manole Ivănescu din Podenii Noi a fost jefuită complet, iar șase femei au fost violate (probabil mai multe generații). Un copil din Albești a urmărit o coloană sovietică, probabil în dorința de a recupera calul familiei, însă santinela sovietică a deschis focul, ucigîndu-l pe loc. În Chițorani au avut loc, în septembrie, alte incidente grave, raportate Prefecturii. O doamnă Vacicov a fost împușcată mortal pentru că a refuzat să le predea o plapumă, administratorul unei moșii a fost omorît pentru că nu a acceptat ca soția să-i fie violată, ordonanța locotenentului Coroiu, luînd apărerea unei femei care era supusă agresiunii, a fost omorît. Una dintre aceste informări se încheie sec: „Jafurile continuă în întreg județul Prahova”. În ziua de 3 septembrie, sublocotenentul Nițescu din comuna Cosminele a fost împușcat mortal pentru că se împotrivise furtului calului fratelui său. Comandantul jandarmilor îl avertiza pe prefect că oricîți jandarmi ar trimite în zonele rurale, ei nu puteau face față și solicita să se ia de urgență legătura cu Bucureștiul, pentru a se interveni direct la Comandamentul Sovietic, singurul care putea dispune încetarea acestor comportamente reprobabile ale trupelor. Se știe că însuși Stalin privea cu multă relaxare această atitudine a trupelor sale. În noaptea de 29/30 septembrie 1944, impiegatul de mișcare Gheorghe Melic din gara Albești fusese asasinat de un grup de soldați sovietici care lucrau la instalarea telefoanelor pe calea ferată, în apropierea gării Albești. Incidente aveau loc și la Ploiești. Un grup de soldați sovietici au intrat în locuința generalului Trestioreanu, comandantul Diviziei 10, care se afla pe front, de pe strada Vasile Lupu nr. 7, dezarmîndu-i pe cei doi soldați români care asigurau paza imobilului, după care s-au culcat în interior. Totuși, un pluton de jandarmi fost trimis să deranjeze somnul sovieticilor, care au fost nevoiți să părăsească imobilul. Trestioreanu fusese comandantul militar al Odessei în perioada 1941-42 (deci cînd a avut loc cunoscutul masacru comis de Armata Română, drept represalii pentru aruncarea în aer a clădirii unde se instalase Comandamentul militar român de către partizanii sovietici). În 1945, Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte și degradare, sentință comutată în închisoare pe viață. A fost încarcerat în închisorile Dumbrăveni, Gherla, Aiud, Craiova, însă a avut zile, căci a fost eliberat în 1956, trăind pînă în 1983. Un eveniment cu urmări mult mai tragice a avut loc în noaptea de 1-2 octombrie 1944, cînd pe strada Ștefan Greceanu a fost împușcat mortal locotenentul în rezervă Preduț V. Ioan, din Regimentului 33 Infanterie. Șeful gardienilor se afla în apropiere și a auzit tînguirile locotenentului („Am fost împușcat, fraților“) și chiar i-a observat pe sovietici fugind de la locul crimei. Documentul nu o spune, dar poate că i-a fost frică să intervină.
Relațiile instituționale, dacă se pot numi astfel, între noul prefect de Prahova, reprezentantul Guvernului Sănătescu, și maiorul Vasiliev, care era comandantul sovietic din Ploiești, au fost tensionate încă de la început și nu este de mirare, avînd în vedere jafurile și crimele la care s-au dedat trupele sovietice, pe care autoritățile județene se vedeau în imposibilitate de a le curma. Le raportau la București, care intervenea la Comandamentul sovietic. În primul rînd, colonelului Eftimescu îi era greu să primească ordine de la un maior. Nu trecuseră nici măcar doua luni de la arestarea celor doi Antonești și de cînd Armata Română lupta alături de cea Roșie, iar relațiile dintre Prefectură și Comandamentul sovietic din Ploiești arătau cam care era raportul de forțe și care era locul prefectului militar. Acesta remitea Ministerului Afacerilor Interne un raport, în care prezenta situația umilitoare la care a fost supus în ziua de 7 octombrie 1944, cînd a fost convocat de urgență la Comandamentul sovietic. Prefectul a replicat că era foarte ocupat în acea zi, avînd convocată și o ședință a Consiliului Județean. Sovieticii nici nu au vrut să audă și au revenit cu un al doilea telefon, obligîndu-l pe prefect să dea curs imediat convocării. Ajungînd pe jos la clădirea care găzduia Comandamentul sovietic, prefectul a fost întîmpinat de maiorul Vasiliev, împreună cu alți doi locotenenți, și a fost condus în biroul unui anume Orlov, șeful NKVD din Ploiești. Aici, prefectul a fost călcat în picioare de sovietici, care i-au reproșat că le sabotează activitatea, că nu pune la dispoziție 1.500 de muncitori pentru lărgirea ecartamentului căii ferate (se știe, cea sovietică este mai lată), că nu pusese la dispoziția sovieticilor tabele care anunțau în mod indubitabil intențiile comuniștilor. Era vorba despre tabele în care trebuiau trecuți toți primarii, procurorii, judecătorii, șefii de post ai Jandarmeriei, notarii, întreaga elită politico-administrativă a județului, în care sovieticii solicitau să le fie detaliată averea deținută de fiecare (în vederea deportării lor, după cum se întîmplase în Polonia Orientală în 1939-40). Prefectul trăsese de timp și nu oferise aceste informații. Ca urmare a acestei atitudini refractare, șeful NKVD îl amenința pe prefect chiar cu arestarea. Acesta din urmă solicita Bucureștiul ca pe viitor să fie scutit de astfel de umilințe, fără să-și dea seama că era doar începutul lor.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).
Foto: wikimedia commons
