„Nu mai am chef să mă uit la știri, nu mai vreau să aud despre COVID, m-am săturat!” – este o reacție pe care o observ, din ce în ce mai mult, la oamenii din jurul meu. Cum s-a ajuns aici, mai ales într-o perioadă în care informația este vitală?

A respinge valul de informații despre COVID vine în siajul unei saturații  masive – să nu uităm că, din martie înspre iunie, mass-media de la noi nu a văzut nici un alt subiect decît COVID-ul. E ca și cum timp de mai bine de trei luni toată cealaltă parte din existența noastră s-ar fi suspendat. Și oamenii au obosit, a apărut reflexul de recuperare a existenței ca individ, tradus prin atitudinea „Sînt mai mult decît boala asta”.

Pe de altă parte, încrederea în presă, care era oricum erodată de dinaintea pandemiei, s-a diminuat și din cauza calității în scădere a materialelor. Dar e normal să dai materiale mai slabe cînd nu mai poți ieși pe teren, iar accesul fizic la sursele tale e limitat – și nu se rezolvă cu „vorbitul la telefon”, căci sursele adevărate, acelea „grele”,  nu vorbesc la telefon, ci direct, față în față. Pe de altă parte, accesul la sursele oficiale a fost tăiat, pentru că Guvernul a crezut de cuviință să dea informații cu lingurița și pipeta, iar aici nu mai vorbim despre acces la informații, ci despre PR. Dacă a fost un moment cînd guvernarea a pierdut războiul cu opinia publică a fost atunci cînd, dintr-un calcul neiscusit, a decis că mai puțină informație e mai bună pentru comunicarea publică. Iar cînd discursul oficial astfel ciuntit nu a fost destul de credibil, autoritățile au pierdut terenul. Ar fi trebuit, în loc să infantilizeze publicul, să-l trateze ca pe unul matur – sîntem în chestiunea asta parteneri egali –, nu să adopte atitudinea de „Eu sînt tătucul”. Dacă Guvernul era mai credibil nu aveam nici acel de flux de oameni care au migrat vara spre zonele de distracție, fără protecție, și nici acest val de ignorare a restricțiilor, care vin nu atît din negaționism, cît din frustrare.

Vorbind despre valul de negaționism și despre tonul moralizator adoptat de majoritatea jurnaliștilor – este și aceasta o cauză a sastisirii față de presă?

Vorbind despre „negaționiști”, vorbim mai ales despre oameni care nu acceptă măsurile de protecție nu pentru că nu cred că există virusul, ci pentru că s-au săturat. E un act de frondă mai degrabă decît unul de neștiință. Cea mai proastă cale pe care o putem lua acum e să-i considerăm proști pe cei care nu se supun măsurilor. Sînt oameni care știu foarte bine despre ce e vorba, dar au luat decizii pe baza altor criterii și valori decît cele propovăduite atît de agresiv de mainstream.

Cît despre avîntul mobilizator al redacțiilor, în perioada de început a crizei, cînd oamenii trebuia să fie conștientizați, s-a recurs la tonul tradițional al conștientizării, acea lecție transmisă din generație în generație: bagă frica în oase și țipă ca să-l faci pe om să înțeleagă. Pe de altă parte, reporterul român a fost întotdeauna mesianic, a trebuit să salveze lumea. Mult timp am crezut că e vorba despre o greșeală profesională, dar am înțeles că e și o chestiune de cultură. Există teorii care împart sistemele de media în trei modele: anglo-saxon, nordic și mediteranean. Primele sînt axate mai degrabă pe informație nudă și liberul-arbitru al consumatorului, al treilea, din care facem și noi parte, e caracterizat prin valoarea crescută a opiniei în detrimentul informației, în care consumatorul de presă așteaptă să audă adevărul din gura unui expert, a cuiva cu autoritate. Și, fără prea multă teorie în spate, reporterul român are această tendință de a spune, din informație, cine are dreptate și cine greșește. La CJI am încercat, de-a lungul timpului, să-i învățăm pe jurnaliști să facă un fact-based journalism, doar că publicul așteaptă în continuare să i se dea verdicte. În perioada pandemiei, primind și girul autorităților care le-au spus „Vă uitați numai la noi”, jurnaliștii au ieșit la război, cu maceta în dinți, dar din poziția unui canal de comunicare a discursului centralizat, fără elementul de punere sub semnul întrebării a acestuia, înrobîndu-se totodată în mantia împărțitorului de dreptate. De aici, și tonul justițiar: cei care nu poartă mască sînt dușmanii, cei care vin din străinătate sînt dușmanii, bogații/săracii sînt dușmanii, pupătorii de moaște sînt dușmanii. Pe scurt, cine nu se conformează e dușman.

A fost și o goană disperată după senzațional – prin promovarea unor vedete care își dădeau cu părerea despre pandemie.

În prima lună după declararea stării de urgență, audiențele și traficul online au crescut masiv, audiențele cu vreo 500.000 de telespectatori, jumătate din cît au pierdut televiziunile în ultimii cinci ani, a fost un boom. Mai apoi, însă, interesul a început să scadă și, deși cifrele de audiență sînt încă la cote ridicate, oamenii au obosit, regimul de breaking news a devenit obositor.

Pentru a contracara această oboseală, s-a recurs la instrumentele tradiționale: teme sau persoane care pot produce disrupții. O temă controversată ori o persoană care îți poate face o controversă din orice. Așa au apărut aceste personaje care au fost împinse în față și de rețelele sociale. Acum vorbim însă de responsabilitatea presei mainstream. Acest gen de personaje și discursul lor, care își găsesc bine locul pe blog-uri sau vlog-uri, sînt validate prin aducerea lor în mainstream. Iar aici jurnaliștii ar fi trebuit să se opună creditării lor cu autoritate. Nu s-a întîmplat așa și cel mai bun exemplu este blogger-ul Selly, despre care am aflat cum și-a dat Bacul, cum și-a luat mașină, cum și-a înscenat un accident de mașină etc. De ce aceste știri au apărut în mainstream e un subiect de discuție în sine. Dar cel mai interesant este că ele au apărut fără nici un fel de filtru editorial. Dacă Selly a postat ceva pe canalul lui de YouTube, materialul, fără nici un fel de semn de întrebare, a fost distribuit de televiziuni precum Digi, PRO TV, Antene, unde sînt oameni care fac presă de zeci de ani. Pot înțelege că o redacție marginală face orice pentru a supraviețui, dar nu înțeleg de ce redacții confirmat serioase, unde există, teoretic, standarde de calitate, au făcut acest lucru. Dacă văd că îmi scad cifrele de audiență nu mă duc în partea gri a spectrului pentru a le crește, ci încerc să fac un efort de inteligență.

Ca, de pildă, să schimb macazul, să mizez pe un alt model de presă?

Cînd vorbim despre sisteme media, nu vorbim doar de jurnaliști, ci de surse, de patroni, de finanțare, de obiceiuri de consum. Este insuficient ca jurnaliștii să facă această mișcare, trebuie ca și redacțiile să aibă mecanismele de business care să le permită să vîndă informații mai degrabă decît opinii și, de partea cealaltă, să aibă un public care să accepte că informația e mai atractivă, în anumite privințe, decît divertismentul și că e mai bine să judeci cu capul tău decît să ți se spună care e adevărul. Cît privește educația publicului, stăm foarte prost, spre deloc. Nu încerc să demonizez statul român, dar nu are nici un fel de preocupare față de ceea ce se numește educația media sau digitală. Chiar dacă la nivel european există demersuri, la noi nu există o preocupare constantă și sistematică pentru conceptul de digitalizare, în pofida „strategiilor”. Dacă te uiți pe strategia de digitalizare a României, nu vezi educația media, ci doar educație IT, preocupare pentru programare și scriere de cod și eventual o digitalizare a administrației publice, dar nu vezi gîndire critică, nimic ce ține de descifrarea mesajului, de utilizarea creativă și responsabilă a Internetului etc.

Pe de altă parte, ne săturăm de presă, dar atunci de ce recurgem la influencer-i?

Nu știm cum își creează oameni preferințele – care e declanșatorul. Nu știm de ce unii resping ceva demonstrat științific, dar preferă ceva de nișă sau o explicație alternativă. Pe de o parte, oamenii se îndreaptă spre acești influencer-i pentru că îi văd ca pe surse de divertisment, nu de informație. Pe de alta, nu știm ce îi face să devină și adepți înfocați. Am realizat relativ recent că dacă, pînă acum, am crezut că rațiunea are nevoie de dovezi, trebuie să recunoaștem rolul emoției în deciziile umane. Există elemente care țin de chimia creierului, de emoții care intervin în formarea unei opinii, a unor credințe. Și, s-o spunem drept, există charismă care bate oricînd logica.

Poate și pentru că, avînd un sistem mass-media bazat pe opinii, publicul caută opinii care să îi confirme propriile teorii?

Asta se întîmplă de cele mai multe ori – oamenii se uită la posturi sau canale de comunicare prin care se simt validați în opiniile lor. Nimeni nu se uită la TV ca să constate că e prost. După o zi de muncă, vii acasă, obosit, te așezi în fața televizorului și, dacă vezi pe unul care la fiecare pas îți spune că ceea ce crezi tu e greșit, că modul în care interpretezi tu lumea nu e cel bun, că realitatea pe care ți-ai construit-o nu există, cu alte cuvinte, că ești prost, schimbi canalul. Consumul de media, cel puțin în formele tradiționale, era foarte legat de sentimentul de confort și de divertisment. Dacă e să ne uităm doar la formele cele mai populare, talk-show-urile prind nu pentru că aduc informații, ci pentru că aduc acel element de divertisment.

Cu alte cuvinte, n-avem prea multă speranță într-o presă obiectivă în vremuri de pandemie?

O spun de fiecare dată: obiectiv nu există, dar poți face o presă echilibrată. Chiar dacă jurnalistul vine cu un bagaj de credințe, atitudini, comportament, limbaj, pricepere, în mod onest ar trebui să facă ce poate mai bine. Dar pentru asta trebuie să aibă o gîndire critică și să nu uite de mantra fundamentală: care e beneficiul publicului cînd îi livrezi acea informație?

Vorbeam despre jurnaliștii care încaieră pe toată lumea cu toată lumea, lansînd anateme asupra unor grupuri, indiferent care ar fi ele. Ceea ce am observat și m-a bulversat în presă, în ultima perioadă, e o uriașă lipsă de empatie pentru seamănul nostru. Dincolo de subiectul jurnalistic, există persoane care acționează mai bine sau mai prost în condițiile date, după reguli pe care nu le cunoaștem sau pe care nu le înțelegem. Dar această totală lipsă de empatie care a izbucnit a fost un semnal de alarmă, pentru că încă o dată s-a dovedit temerea mea: redactorii, reporterii, jurnaliștii nu scriu pentru publicul lor, ci pentru subiect, eventual pentru șefii lor sau pentru mai-marii lor. Nu vreau să generalizez, dar e o întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată cînd un subiect de presă este tratat într-un mod agresiv. Este și asta o posibilă explicație a faptului că nici nu există un efort foarte mare de dezinformare concentrat înspre România. Pentru că miza majoră a efortului de dezinformare este polarizarea, iar noi ne polarizăm în mod natural, avem țîfna necesară care ne ajută. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, de la ce mîncare dai pisicii la ce sistem de guvernare vrei pentru țara ta. Dacă aș fi zînă și aș avea o baghetă magică, asta aș face: cursuri, antrenamente, turniruri de empatie.

interviu de Stela GIURGEANU