Este România, azi, o societate săracă sau una bogată? Dacă am întreba zece români pe stradă, cred că nouă din zece ar spune că este o societate săracă. Probabil că dacă i-am întreba dacă ei, personal, se consideră săraci, cifra ar fi mult mai mică, dar ar depinde foarte mult de strada pe care ne aflăm, diferența ar fi dramatică dacă am fi pe Bulevardul Brătianu sau pe strada principală din Negrești (oficia, orașul cel mai sărac din România).

Am recitit recent o carte foarte bună: Factfulness. Zece motive pentru care interpretăm greșit lumea și de ce lucrurile stau mai bine decît crezi (de Hans Rosling, Editura Libris, 2018). Rosling demonstrează acolo cum, în foarte multe țări, oamenii dau răspunsuri greșite la întrebări legate de starea lumii. Cei mai mulți oameni de pe planetă trăiesc astăzi în țări cu nivel mediu de venituri, dar majoritatea oamenilor cred că trăiesc în țări sărace. Și asta pentru că persistă în imaginația lor fotografia unei lumi bipolare cînd vine vorba de venituri: cu cîteva țări bogate și multe țări foarte sărace. În ultimii 50 de ani, această fotografie s-a schimbat dramatic însă, cele mai multe țări sărace au devenit țări cu venituri medii și au îmbunătățit enorm serviciile pentru populație.

Mi se pare că logica asta a unei Românii foarte sărace, ruptă între cîțiva privilegiați și restul românilor săraci, a rămas lipită de noi din cumpliții ani ʼ90, cînd o societate deja săracă în 1989 a trecut printr-un șoc economic agravat masiv de politici de stînga care își propuneau să ne protejeze de inegalitate și care au avut efecte perverse. Din anii 2000, peisajul real s-a schimbat. Venitul mediu în România s-a triplat din 2006 pînă în 2020 (în euro). Asta fără a pune la socoteală plecarea la muncă în Europa, care a avut un efect de scădere a sărăciei.

Vreau să spun că România este o societate bogată? Nu, nici pe departe. Vreau să spun că România arată tot mai mult ca o societate normală, în care există o pătură foarte subțire de oameni bogați, există o enormă pătură de clasă de mijloc și există o pătură, din păcate, mare de oameni săraci. Atît discursul social al partidelor vechi, cît și politicile sociale au rămas captive unui model care nu prea mai există. Asta face foarte mult rău oamenilor săraci din România. De ce? Pentru că, în loc să avem măsuri active antisărăcie, dedicate lor, avem măsuri „sociale”, transfer social pasiv. PSD este un partid care în epoca Dragnea a încercat politici populiste masive de genul „vă dăm, vă facem”. Vă amintiți supărarea lui Codrin Ștefănescu după alegerile europarlamentare? A zis ceva ce probabil gîndesc mulți pesediști: v-am dat de la stat o grămadă de chestii și voi nu ne-ați votat. Poporul s-a dovedit nerecunoscător. Problema, de fapt, e că poporul arată altfel. Cea mai mare parte a românilor au făcut saltul în clasa de mijloc, care nu așteaptă „să li se dea”. Așteaptă bunuri publice: autostrăzi, servicii de calitate în sănătate și educație. Și – ei, da! – domnia legii, adică o justiție funcțională. De cealaltă parte, dreapta veche (din lipsa unei alte aproximări, să îi spunem PNL) a rămas șocată de aceiași ani ʼ90: sărăcia e o problemă atît de răspîndită încît se poate rezolva doar prin transferuri sociale masive, dar cum nu avem bani și avem o economie de reformat, atunci nu avem ce face, de fapt, și preferăm să nu vorbim despre subiect. Sărăcia rămînea astfel apanajul populiștilor gen Vadim Tudor sau al PSD, care atunci cînd e în opoziție își sfîșie cămașa de dragul săracilor – pentru care nu face absolut nimic cînd e la putere. Pentru cei cu adevărat săraci, vreau să spun, pentru că PSD execută la guvernare transferuri bugetare pentru toată lumea, ceea ce spuneam mai sus.

Stînga modernă din România este deocamdată un grup mic și zgomotos pe Facebook. Este obsedată de inegalitate și de redistribuire și e blocată politic – românii nu se consideră pe ei înșiși destul de înstăriți încît să marșeze la ideea că trebuie să le ia statul mai mult doar pentru că au ceva bani prin buzunar.

Astea fiind zise, care este perspectiva socială a unei drepte moderne în România (din lipsa unei alte aproximări, să îi spunem USR, care a adoptat prin votul membrilor o identitate doctrinară de centru-dreapta modern, și PLUS, care se declară un partid de centru-dreapta și are ca orientare un foarte interesant concept numit „liberalism etic”)? În primul rînd, trebuie să spunem foarte clar că nu fugim de această temă: sărăcia este o problemă pentru România. Foarte mare. În al doilea rînd, refuzăm redistribuirea ca scop – politicile sociale nu au rolul de a lua de la unii pentru că statul consideră că ei au și să dea la alții. Problema reală este sărăcia, adică starea în care se zbat o parte dintre români. Nu majoritatea, cum ziceam mai sus. Majoritatea românilor sînt în clasa de mijloc și pentru ei trebuie să construim un stat cu mai puțină birocrație și capabil să ofere servicii publice de bază. Deci aici trebuie o diferențiere între intervenția socială pentru cei realmente săraci și intervenția care se vrea socială, dar este aruncare de bani către majoritatea populației, cu efecte minore în general și complet nesemnificative pentru reducerea sărăciei. În al treilea rînd, susținem o refacere drastică a mecanismelor sociale actuale, care nu au efect în reducerea sărăciei, dimpotrivă. Statul român funcționează în latura sa socială ca un mecanism de ținere a oamenilor în sărăcie.

Și, ca să înțelegem mai bine, vă dau un caz concret. Cîndva, prin 2014-15, am avut o discuție cu Nelu din Budila, o comună de lîngă Brașov cu cîteva mii de oameni care trăiesc în ghetou. Nelu avea opt clase și era un om foarte harnic. Lucrase o vreme la îngrijit spații verzi în Brașov, dar atunci nu mai lucra. Nelu este o victimă a sistemului social din România și era foarte conștient de modul în care statul român l-a împins să nu aibă un loc de muncă. Mi-a făcut următoarea demonstrație: dacă merge să lucreze la spații verzi, salariul era atunci cam de 800 de lei. Cu opt clase, șansa de a ocupa un alt loc de muncă decît cele cu salariul minim este mică. Dacă se duce la lucru la spații verzi, pierde „alocația”, nu mai are timp să lucreze pe lîngă casă, costă naveta cu microbuzul la Brașov, copiii cer ciocolată cînd vine de la oraș. Alternativa la care ajunsese era să încaseze „alocația”, adică venitul minim garantat și alocația pentru susținerea familiei (a nu se confunda cu alocația pentru copil, pe care o primesc toți copiii). Pe lîngă asta, are cal și căruță (nemergînd la Brașov, are timp de ele), mai cară și mai ară pe la vecini și face un ban cu ziua, mai și fură lemne din pădure. Una peste alta, Nelu a ales perfect rațional și justificat, după părerea mea, să nu aibă un loc de muncă. Evident, pe termen lung, nu are asigurări de sănătate și pensie, dar la acest nivel de venituri calculul pe termen lung e lăsat deoparte, pe drept cuvînt. Nelu, om harnic, era într-o situație bună pentru ghetoul din Budila.

Acum, despre ce „alocații” vorbește Nelu. Sînt foarte multe mituri legate de valoarea ajutoarelor sociale din România. Formula de calcul a venitului mediu garantat este una complicată, greu de înțeles. Ca principiu, îl primești cu condiția să ai un venit maxim pe membru de familie de 284 de lei/lună. Statul dă unei familii, în medie, 260 de lei pe lună. Pe lîngă VMG, cei cu copii primesc și alocația pentru susținerea familiei (ASF) – în medie, 165 de lei pe familie, aici diferind suma în funcție de numărul de copii și de prezența copiilor la școală. Deci Nelu ar primi de la stat în jur de 425 de lei la care s-ar adăuga alocațiile de stat pe care le primește orice copil din România. Nelu este o victimă pentru că sistemul este făcut să îi creeze toate stimulentele ca să nu muncească. Sistemul social din România este ca o pînză de păianjen: subțire, dar odată căzut în capcană, este foarte greu să mai ieși de acolo.

Ce spun eu aici nu e vreo descoperire fundamentală. Toate acestea se știu. Guvernul României a avut ditamai proiectul cu Banca Mondială, care a analizat toate astea și a propus o reformă, numită venit minim de incluziune (VMI). Acest VMI nu mai stabilește o graniță atît de drastică între ajutor social și muncă. Cu alte cuvinte, dacă Nelu își ia un loc de  muncă, nu mai pierde automat toată suma primită de la stat ca ajutor social, s-ar introduce un sistem în trepte. Banca Mondială a scris deci toate analizele de rigoare și a făcut și proiectul de lege. În 2016, eram la Cancelaria Guvernului și am citit în raportul de țară al Comisiei Europene despre el, o critică undeva între multe altele a lucrurilor necesare și nefăcute de România. M-am interesat ce era cu el: proiectul de lege stătea în sertar la Ministerul Muncii de vreun an. Am cerut să fie trimis la Parlament, asumat de guvern. Am vorbit apoi cu Valeriu Zgonea care era președintele Camerei și la el a mers discursul: ne facem de rîs în fiecare an, primim recomandare de la Comisie, stăm cu el în sertar, e un proiect foarte bun. Spre surpriza mea plăcută, în două săptămîni proiectul a trecut prin Parlament. Deci VMI este lege adoptată de Parlamentul României și am rezolvat problema? Ei, aș.

În 2017, guvernul de stînga a dat un OUG prin care se amîna intrarea în vigoare. În 2018, la fel. În fiecare an de atunci, inclusiv anul acesta de către guvernul PNL, se dă cîte un OUG prin care se amînă intrarea în vigoare. Motivul oficial este că Ministerul Muncii nu are un sistem informatic care să gestioneze sistemul. Eu bănuiesc că mai e și opoziția primarilor: acum ei distribuie ajutoarele sociale, în noul sistem este o formulă fixă, nu depinde de pixul lor. O reformă cu adevărat revoluționară pentru România este sabotată de către partidele vechi.

Pe lîngă regîndirea sistemului social în direcția activării celor săraci, a doua mare direcție pe care dreapta modernă trebuie să o aibă în politicile antisărăcie trebuie să fie ruperea cercului vicios pentru generațiile viitoare. E o rușine că un sfert dintre copiii de la sate abandonează școala (și trei sferturi dintre copiii romi). Asta ar trebui să fie declarată urgență națională. În 2016 am lansat programul cu fonduri UE „Școală pentru toți”, despre care am mai scris aici. Propunem acum continuarea și extinderea sa prin bugetul european viitor (de la 190 de milioane de euro pentru 500 de școli cele mai sărace la un miliard de euro și extinderea listei la 1.200 de școli).

Politici antisărăcie dinspre dreapta înseamnă: a) focus pe categoria celor care cu adevărat au nevoie; b) activare (un loc de muncă e cel mai bun ajutor social – cum bine a spus Ronald Reagan, am preluat sintagma asta în angajamentul nostru pentru guvernare); c) reduceri de impozit pentru salariul minim și d) focus pe copii și pe ruperea cercului vicios care prelungește sărăcia de la o generație la alta (mai multe despre angajamentele USR la guvernare, între care și cele antisărăcie, aici: https://www.usr.ro/usr-la-guvernare/).

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.