Proiectele pe Mediu și reciclare sînt un bun exemplu al eșecului statului de a moderniza România. Chiar și cînd are bani europeni gratis. La 13 ani de la aderarea la UE, România a ratat aproape toate oportunităţile de a-şi îmbunătăţi performanţa pe un domeniu esenţial de care depind viaţa şi sănătatea a tot mai mulţi cetăţeni: poluarea mediului urban şi periurban cu deşeuri solide şi poluanţi atmosferici.  Am analizat eșecul proiectelor de mediu și reciclare în raportul „Celelalte crize ale României. Ce învăţăm din proasta gestionare a gunoaielor şi calităţii aerului după aderarea la UE” împreună cu Expert Forum.

Avem astăzi o problemă zilnică, mai ales în București, cu proasta calitate a aerului, cu poluarea, problemă care, momentan, a fost trecută oarecum în plan secund de epidemia de coronavirus, dar care nu va dispărea în timp, doar așteaptă să revenim „la viața normală”. Și va exploda din nou. Pentru că problemele de mediu se vor accentua dacă nu luăm măsuri, și sîntem deja în mare întîrziere.

Anii de apartenență la Uniunea Europeană ne-au adus o creștere semnificativă a nivelului de trai, acest lucru este incontestabil, evident dincolo chiar și de graficele care arată creșterea PIB-ului și a veniturilor pe cap de locuitor de la aderare încoace. România devine tot mai mult „o țară ca afară”. Dar modernizarea nu e împinsă de stat, ci de societate – libertățile de a circula, de a munci și mai ales integrarea economică în imensa piață europeană au adus acest aflux de venituri. Problema e însă cu statul complet rămas în urmă. Nu poți avea bunuri publice – gen canalizare, managementul deșeurilor, apă – dacă motorul statal al modernizării se gripează. Societatea se schimbă tot mai repede, iar statul tot mai lent sau regresează. Diferența devine dramatică. Domeniul în sine al fondurilor europene este un simptom al problemei de fond: statul român cheltuiește extrem de prost banii de dezvoltare primiți de la UE. Catastrofal chiar.  

Luați, de pildă, calitatea aerului. România de astăzi nu mai este marcată de fenomenul „Copșa Mică” – cei care sînt născuți înainte de Revoluție își amintesc, probabil, reportajele din anii ’90 despre negrul de fum de la Copșa Mică. Repede, Copșa Mică a fost etichetată atunci „cea mai poluată localitate din Europa”, iar echipele televiziunilor străine care mergeau acolo erau oripilate de lipsa oricăror măsuri de protecție a muncitorilor și locuitorilor.

Acest gen de poluare a scăzut dramatic, chiar din anii ’90, și asta în principal pentru că industria grea a murit din lipsă de piață, agravată de imbecilitatea sistemului politic Iliescu-Văcăroiu (uite un alt om care, în loc să fie judecat pentru că a sărăcit o generație, a stat în funcții înalte până acum doi ani și acum suge liniștit din pensii speciale). Căzînd industria grea, poluarea industrială a aerului a scăzut dramatic. De asta România raportează cele mai mai mari tăieri de emisii din Europa după 1990 (alături de Polonia și Germania – din motive de RDG, care a pățit la fel). Chestia asta a venit la fix, tocmai cînd lumea bună se apuca să taie emisiile ca să prevină încălzirea globală. România a scăpat ușor zicînd: noi le-am tăiat deja. Chestia asta ține pînă în ziua de azi, în cursul actualelor negocieri din UE, poziția guvernului României este că noi deja am redus atunci, deci nu mai trebuie să facem mare lucru. Evident, nu am redus, mai degrabă ni s-a întîmplat performanța asta.

Ca o paranteză: în imaginația multora, România este azi o țară fără industrie, un deșert fără producție. E fals. Ponderea industriei în PIB este egală cu aceea din Germania și e, de fapt, peste media țărilor din Vest. Nu mai avem industria mare, măgăoaie, dar s-a umplut țara, Transilvania mai ales, de fabrici de subansambluri, sîntem parte din lanțul transnațional de producție, care vinde pe piața mare europeană. Mîndria producției de oțel pe cap de locuitor era una greșită, o economie modernă se bazează pe servicii. Eu am învățat la școală, ca pionier, despre cum România tocmai depășise în anii ’80 Olanda și Australia la producția de oțel pe cap de locuitor și plesneam de mîndrie pe motivul ăsta – apoi am aflat că olandezii reduceau producția pentru că alta era direcția modernizării și a fost ca și cum copilul din mine pierdea ceva drag, deci îi înțeleg perfect pe nostalgicii industriei comuniste. Coada la salam nu anulează singură mîndria producției de oțel, creierul uman e perfect capabil să aibă amintiri și valori care se bat cap în cap.

Deci trăim într-o Românie care poluează mai puțin din industrie. Dar care poluează mai mult de la mașini – pentru că a explodat numărul de mașini proprietate personală. „Vitezomanul Gică și-a luat mașină mică” e o metaforă greu de înțeles de copiii români de azi. Cînd proprietatea de mașină e ceva absolut banal, nici nu mai folosim conceptul de „mașină mică”, mașina e mașină, cum mi-a explicat băiatul meu Tudor de 5 ani, care m-a pus să îi explic ce e „mașina mică” din cîntec și a tras concluzia că habar nu am despre ce vorbesc: mașinile sînt mai mici și mai mari, nu pot fi doar mici. Cînd eram eu copil, frumusețea satului a proclamat că se mărită doar cu cine are mașină mică – și chiar a făcut-o, s-a măritat cu un tip care apoi o bătea, dar o plimba cu mașina mică. Era o doamnă. Cam atît s-a schimbat țara asta de cînd aveam eu 5 ani și frumusețea aia 19 ani.

Deci ce fel de aer respirăm acum? Prost, dar abia acum îl măsurăm. Ce a făcut statul? Nici măcar nu a pus la punct un sistem de măsurare a calității aerului. Deși am avut bani europeni pentru asta, am creat o linie de finanțare europeană în 2016. Ministerul Mediului a nu putut dezvolta un proiect. În schimb, niște ONG-uri au obținut finanțare de la IKEA, au instalat senzori și de cîteva luni stau bucureștenii cu ochii pe senzori, live pe Internet, iar problema a urcat masiv pe agenda publică. Cauza par a fi mașinile multe și incapacitatea statului de a rezolva problema cu gropile de gunoi, care poluează prin ele însele și unde se și ard ilegal deșeuri. În România, urmează cît de curînd alegeri locale, iar subiectul calității aerului – în special la București și în orașele mari – ar trebui să fie unul esențial în dezbateri.

Principala problemă în gestionarea deșeurilor o reprezentau – și o mai reprezintă încă – vechile „gropi de gunoi”, în jur de 250 în întreaga țară, raportate acum cinci ani, care poluau masiv aerul și pînza freatică. Acestea ar fi trebui înlocuite cu altele noi, care să respecte standarde europene, să prevină poluarea, să permită prelucrarea și valorificarea deșeurilor. Acestea trebuiau să fie gata de mult, au consumat cîteva sute de milioane de euro fonduri europene, dar nu sînt gata decît în cîteva județe.

Dar nu este de ajuns să înlocuim doar vechile gropi de gunoi cu unele noi. Autoritățile locale trebuie să se asigure că volumul deșeurior care ajung la aceste gropi de gunoi este tot mai mic. Diferența trebuie acoperită prin reciclare și prin tratare și procesare prin metode alternative. Aici situația noastră este dramatică. Reciclarea este o glumă în majoritatea orașelor din România. La nivel național, la cantitatea totală de deșeuri raportată sîntem (în statistici) sub media europeană. La capitolul reciclare, sîntem însă în continuare pe ultimul loc în Uniunea Europeană – 20 kg/an/locuitor la noi față de 144 kg/an/locuitor, media europeană. Rata reciclării în România este de doar 14%, față de obiectivul de 50% pe care ar fi trebuit să îl îndeplinim.

Raportul Expert Forum arată că „Procentul de deşeuri reciclate a oscilat permanent în jurul nivelului de 13-14% de la intrarea noastră în UE, acum două cicluri bugetare. Eforturile şi fondurile puse la dispoziţie în Programul Operarațional Sectorial Mediu (POS Mediu), iar apoi în Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM) n-au produs cine ştie ce ameliorări. Şi mai îngrijorător, procentul e cam acelaşi la Bucureşti, deşi aici Primăria Generală şi cele șase primării de sector dispun de bugete proprii masive pentru a mai regla din lucruri şi pe cont propriu. Per total, Bucureştiul generează aproape 20% din deşeurile municipale ale ţării, ceea ce este proporţional cu contribuţia sa la PIB”. POS Mediu este programul de mediu cu fonduri europene 2007-2013. POIM este același program, unit cu infrastructura, pentru perioada 2014-2020. Ce înseamnă asta? Că au trecut 14 ani, două bugete europene și un miliard de euro peste problemă și s-a schimbat foarte puțin. De fapt, rata modernizării aduse de stat la depozitarea deșeurilor e în urma schimbării din societate, care produce mai mult, deci am început să regresăm de facto.

Aproximativ nouă miliarde de euro sînt prevăzuți pentru proiecte de mediu în viitorul exercițiu bugetar european (2021-2027). Aceiași oameni care au programat și gestionat cele două exerciții bugetare trecute se ocupă acum de pregătirea celui care vine. Fix aceiași, se schimbă înșelător acronimul de partid.

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.