Aud deseori oameni care spun că ei nu simt invidie, că nu cunosc acest sentiment. Lucru care e aproape imposibil, deoarece nici un sentiment omenesc nu ne este străin. Trăim întreaga gamă de emoții și sentimente. Invidia nu trebuie să fie neapărat malignă, adică starea de ură profundă pentru ce bunuri sau calități are altcineva, starea de pizmă și necaz pe succesul altuia. Invidia poate fi mai puțin nocivă, poate fi simțită precum o ușoară stare de disconfort în prezența acestora sau ca un sentiment de neputință și tristețe.

Invidia care mușcă din interior, în forma ei cea mai urîtă, este atunci cînd suferința cuiva aduce o stare de liniște în cel care simte invidia – în loc să aducă compasiune și dorința de a ajuta –, aduce o stare de satisfacție că celălalt suferă, o calmare a stării de suferință interioară a celui care invidiază. Este necesar să înțelegem într-un sens mult mai larg ce înseamnă invidia în interiorul nostru și cum se manifestă.

Majoritatea dintre noi am fost educați prin comparație, am primit mesaje de genul „Ce notă a luat X? Tu de ce nu ai luat nota 10?”, „Ai văzut ce cuminte este Y, tu de ce nu ești?”, fapt care a dus la dezvoltarea stării de rivalitate în relațiile noastre, dar și a stării de invidie la adresa prietenilor care aveau rezultate mai bune decît ale noastre. Acolo unde educația s-a făcut prin comparație, efectele au fost cultivarea stării de suferință interioară, a mesajelor că nu sîntem suficient de buni, ceea ce afectează stima de sine, și a rivalității, ceea ce duce la o micșorare a stării de empatie și a compasiunii.

Admirația are la bază invidia – atunci cînd admirăm pe cineva, în straturile cele mai profunde ale sinelui nostru este depozitat sentimentul de invidie, doar că intensitatea lui face diferența dintre invidia care pe unii oameni îi sufocă, iar pe alții îi motivează să se mobilizeze pentru a avea la fel. Depinde în ce direcție merge. Poate fi motivantă sau poate fi distrugătoare. Atunci cînd admirăm pe cineva, în profunzimea eului nostru ne dorim să putem fi la fel de înzestrați, lucru care nu are efecte cauzatoare de suferință în interiorul nostru. Cînd nu putem păstra starea de admirație, iar ceea ce simțim devine copleșitor, respingem persoana pe care o admirăm, căutăm să o denigrăm, să îi anulăm calitățile pe care le are, dezvoltăm inconștient o stare de rivalitate care se manifestă prin căutarea de a ne poziționa superior acesteia. Ceea ce se întîmplă în interior este o nevoie de validare și prețuire a propriei persoane de către adulții care au contribuit la creșterea noastră și care ne-au privat în copilărie de această recunoaștere a identității copilului care am fost.

Cînd cineva simte starea de pizmă, de invidie la adresa celorlalți, ceea ce se petrece în interiorul său, de multe ori neconștientizat, este activarea traumelor din propria copilărie. Acolo unde un copil este invalidat și comparat cu alții, acolo unde i se impune să fie într-un fel ca să fie acceptat de adulții din familie, cînd este rușinat, copilul respectiv se va simți umilit, nedemn de a fi iubit, neacceptat și vinovat că nu este suficient de frumos, de deștept, de ascultător etc. Or, trăsăturile fizice cu care ne naștem nu sînt în puterea noastră de a le alege, nici capacitatea cognitivă, iar a fi ascultător înseamnă ca un copil să-și inhibe capacitatea de a explora, curiozitatea și îndrăzneala de a descoperi lucruri noi.

Atunci cînd mesajele sînt în felul acesta, copilul crește cu un sentiment că ar fi ceva profund greșit cu el, că ar avea un defect fundamental. Cînd simte așa, în structura sinelui caută să supracompenseze suferința prin dezvoltarea unor sentimente de grandoare de tipul „Tu știi cine sînt eu?”. Se pot observa în această categorie oamenii-zei, narcisici, egoiști, care caută să-i domine pe cei din jur, care denigrează și care nu admit succesul și reușita altcuiva. Nevoia de superioritate are la bază traumele suferite și se manifestă indiferent de înzestrarea cognitivă sau de pregătirea academică a persoanei. Se asociază cu narcisismul, cu posesiunea, cu nevoia de fală și se observă în nevoia de a avea lucruri scumpe și a se făli cu ele, în a face vacanțe sau a merge în locuri scumpe, în posesiunile exterioare, cum sînt hainele sau bunurile personale, în aspectul exterior îmbunătățit chirurgical. Toate acestea sînt arătate lumii pentru a fi invidiați pentru ceea ce au, la fel cum au simțit ei înșiși invidie față de cei din preajmă care aveau aceste lucruri. Mai este, de asemenea, o nevoie de reglare interioară, de a oglindi ceea ce am trăit și ceea ce am văzut la cei din jur, iar modul cum aceștia s-au raportat la succesul celorlalți îl preluăm și îi repetăm.

Invidia se poate manifesta prin modul în care cineva comunică, prin furia pasivă, adică a fi ostil cuiva într-o conversație, prin răspunsuri insinuante sau răutăcioase, crude, în baza plăcerii sadice care se află în fiecare dintre noi. La unii oameni se manifestă printr-o intensitate crescută a modului de a comunica pasiv-agresiv, iar ca rezultat putem observa ostilitatea și nivelul de agresivitate al întregii societăți. Imediat după Revoluție era o reclamă la televizor care înfățișa un cuplu care se uita pe vizorul ușii cum o companie livra electrocasnice vecinilor. O reclamă care sublinia perfect starea de invidie în care societatea s-a dezvoltat, felul de a trage cu urechea sau de a privi la ce fac ceilalți, exact principiul „să moară capra vecinului” sau „a te descurca” și care ilustrează sentimentul de invidie atît de răspîndit.

Am întîlnit invidia în multe feluri, prin compararea cu ceea ce are celălalt, cum arată celălalt, cum gîndește, cum îmbătrînește, cum își petrece timpul, cu curajul cuiva de a lua decizii,  curajul de a face schimbări, invidie pe stilul de viață ales, pe cei care au o voce, care iau atitudine și se implică. Invidia ia multe forme, de unele nici nu sîntem conștienți într-atît de obișnuiți sîntem cu ele, dar dacă vom face un pas în spate și vom căuta să privim mai aplecat asupra interiorului nostru, le vom observa, atît în comportamentul și modul nostru de a gîndi, cît și în al celorlalți.

Mulți dintre cei care se raportează cu invidie la cei din jur nu sînt dispuși să facă modificări în comportamentul lor, cum ar fi să depună efort mai mult, să învețe mai mult, să schimbe ceea ce le aduce suferință, doar se complac și așteaptă, cumva magic, să obțină diferite lucruri fără a fi dispuși să muncească pentru a le avea. Invidia este o stare de suferință psihică, iar atunci cînd nu sîntem conștienți de ea produce ravagii la nivel emoțional și ne afectează relația cu noi înșine, dar și cu cei din jur.

În mitologia greacă găsim povești în care zeii devin invidioși pe unii muritori, pe care îi pedepsesc cu puterea pe care o au doar pentru că sînt mai frumoși sau au un talent deosebit. Invidia este un sentiment ce se regăsește în fiecare om, doar că la unii oameni se manifestă într-un mod mai puțin vizibil, iar asta se întîmplă la cei care sînt într-o stare de cunoaștere internă înaltă, sînt reglați emoțional cu ei înșiși, capabili de introspecție și analiză profundă, și care își alocă timp pentru relația cu ei înșiși. La alți oameni, invidia se evidențiază prin manifestări pline de ură, de furie, de stări emoționale instabile, de renunțări, de comportamente insinuante, de bîrfă, ca mod de a trece prin viață.

Acolo unde gîndirea devine una de tip omogen și nu observăm diferențele care există între oameni, se va ajunge la o autoreglare defectuoasă, care va reflecta lipsa maturității emoționale. În interior sentimentele sînt amestecate, iar acțiunile sînt controlate de acest amestec de gînduri adverse, de valori contradictorii și angajamente contradictorii ale sentimentului prezent. Pentru a fi maturi trebuie să fim conștienți de unicitatea noastră, de separarea de alte persoane, e necesar să ne cunoaștem propria minte, propriile emoții, să fim capabili să ne diferențiem de cei din jur și să nu căutăm să ne trăim viața îndeplinind așteptările celorlalți. A fi conștient de unicitatea ta este un act al sănătății psihice.

Cînd nu reglăm sentimentele de frustrare și de invidie, acestea cresc riscul apariției diferitelor comportamente adictive care se pot manifesta prin starea de rivalitate dezvoltată la adresa celorlalți, prin afișare de bunuri materiale, erudiție, aspect exterior excesiv îngrijit, ca unică procupare, ceea ce duce la întărirea narcisismului, la consumul a diferite substanțe, la relații sexuale fără profunzime, superficiale. Devine, în acest fel, un efect al privării de o analiză profundă, proprie, care la nivelul chimiei creierului duce la diminuarea oxitocinei, hormonul iubirii, al atașamentului și al loialității. Pe termen lung, practicarea invidiei prin manifestarea acestor comportamente duce la cronicizarea hormonului stresului, care la propriu poate micșora centre importante ale creierului precum hipocampul, responsabil cu memoria și procesarea emoțiilor, avînd repercusiuni pe viață. Uneori, din nefericire pentru noi, decît să nu avem dreptate, mai bine murim, ne îmbolnăvim, rupem relații.

Invidia înseamnă multă suferință, care mușcă din noi la propriu și are consecințe pentru sănătatea noastră psihică și fizică. A căuta să o înlăturăm înseamnă a ne așeza într-un dialog onest cu noi înșine, în care să fim dispuși să ne acceptăm limitele, să acceptăm că întotdeauna vor fi oameni mai frumoși ca noi, mai deștepți ca noi, mai norocoși ca noi, iar aceasta nu înseamnă că noi nu sîntem buni și merituoși, ci că sîntem doar înzestrați diferit. Sînt o muncă și un reglaj interior care trebuie făcute. Altfel, după cum scria Viktor Frankl, nevroticul care rămîne neîmplinit într-un anumit domeniu valoric alege fie calea refugiului în supraevaluare, fie devalorizarea respectivului segment de viață.

Poate fi foarte bine observată invidia celor înalt erudiți și înzestrați, de la care există așteptarea de a fi reglați interior. Aici trebuie făcută o distincție, pentru a înțelege diferența dintre capacitatea cognitivă înaltă pe care o au și nivelul maturității emoționale. Se observă cel mai bine cum aceștia îi denigrează uneori pe cei vulnerabili sau anumite categorii care agață ceva în interiorul lor de care nu sînt conștienți, aspect care vine din zona nevrotică ce poate sta la baza structurii lor emoționale. Uitîndu-ne la persoane cunoscute, înalt intelectuale, dar care au derapaje publice care produc confuzie, vedem cum nivelul frustrării emoționale poate intra sub incidența nevrozei sau a imaturității întrucît nu au dobîndit capacitatea de a fi un adult responsabil, predictibil și atent.

Cu cît sîntem mai liberi în a decide și conștienți că sîntem unicii responsabili de felul în care alegem să ne trăim viața, cu atît vom simți mai puțină invidie la adresa celorlalți, vom avea un nivel al stimei de sine mai bun, vom fi mai centrați pe lumea proprie interioară și implicit deconectați de la a căuta să judecăm viața celorlalți. Vom avea nevoile emoționale satisfăcute. Iar atunci cînd simțim invidie, nu este un eșec moral sau o slăbiciune de caracter, ci doar efectul unor situații de viață pe care nu am avut șansa să le conștientizăm, dar care pot fi îndreptate. E vorba doar despre a fi atenți și mai prezenți în lumea noastră interioară. În această situație, controlul este la noi, el stă în modul cum ne raportăm la interiorul nostru. Nu există o victorie finală – este un triumf de fiecare dată cînd invidia este îndepărtată. Marele cercetător dr. Hans Selye a scris că ceea ce este în noi trebuie să iasă la suprafață, altfel s-ar putea să explodeze într-un mod nepotrivit sau să ajungem să fim copleșiți de frustrări, fără a mai găsi o cale de ieșire. A opta pentru cunoaștere și blîndețe este o mare putere.

Închei cu ceea ce doctorul Gabor Maté, un specialist imens pe care îl recomand spre a fi citit, afirmă, și anume că echilibrul unei vieți implică sănătatea fizică, integritatea emoțională, conștientizarea intelectuală și practica spirituală, pentru care nu există o rețetă universală, rămîne la latitudinea fiecăruia să-și găsească propriul drum și propriile credințe. Aș adăuga să nu uităm că adevărul e același pentru toată lumea, îl simțim în sinele nostru cel mai profund. Atunci cînd toate măștile purtate sînt date jos, el stă acolo și ni se arată în toată puterea lui și ne oglindește sinele nostru cel mai profund. Depinde de fiecare cum alege să fie prezent în propria lume interioară.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.

Foto: flickr