Stefan Zweig a cunoscut un imens succes de public, și-a cîștigat la vremea aceea (anii ’20-’30) faima celui mai tradus autor european, dar după moartea sa faima aceasta a început să-l părăsească rapid, ajungînd să fie în prezent aproape uitat. Criticii, în special cei anglo-saxoni, spațiu unde Zweig nu a avut o mare recunoaștere nici în timpul vieții, i-au amendat în mod deosebit stilistica ușoară și manierată sau apetența crescută pentru lirism. Prietenii i-au reproșat neutralitatea exasperantă, faptul că nu și-a ales nici o tabără politică și a practicat un pacifism neadaptat. Izolat și copleșit de depresie, s-a sinucis la Petropolis, alături de iubita sa, care nu a dorit să-i supraviețuiască.

Totuși, pentru investigația psihologică, proza lui Zweig nu e complet pasabilă, cercetătorii găsind  fundamentele filosofice și principiile freudismului originar în studii de caz ca Amok sau Obsedatul, unele dintre cele mai populare nuvele ale sale.

O psihoză culturală

Termenul de amok provine din malaieză, amuk însemnînd un episod de furie incontrolabilă și a fost adus în lumea occidentală de coloniștii britanici, iar în literatură s‑a impus datorită lui Rudyard Kipling. Fie că e vorba de oameni sau de animale, mai exact elefanți care o iau razna și ajung să fie împușcați, sînt două aspecte importante la acest sindrom – unul care ține de morfologie – fuga, deambularea dezordonată, în viteză, rătăcirea furioasă a individului – și celălalt care ține de conținut – delirant, însoțit de un afect de intensitate psihotică și un comportament corespunzător, care culminează cu uciderea și/sau sinuciderea. Pe scurt, un sindrom mortifer, avînd ca punct de plecare un sentiment profund de umilință sau de neputință a celui în cauză. Kraepelin, părintele psihiatriei as we know it, l-a introdus în psihopatologie alături de latah (teama delirantă că penisul se va retrage în abdomen, cauzînd moartea) din cultura Asiei de Sud-Est și a Malaeziei.

Protagonistul nuvelei, cel atins de amok, e un medic german, angajat în Malaezia de o companie olandeză pentru un contract de zece ani. Spune că și-a petrecut primii șapte ani într-o singurătate obositoare, departe de viața din capitală și de ceilalți europeni. Clima umedă și toridă, ca într-o seră, sentimentul continuu de insatisfacție mentală, dar și fizică (doctorul insistă că nu a cunoscut nici o femeie albă), pot să funcționeze ca factori favorizanți (sau circumstanțe atenuante) pentru declanșarea episodului de amok. Totuși, cîteva detalii care par nesemnificative, expediate la începutul dialogului cu naratorul, cînd nevoia de a trece la subiect era presantă, conturează o personalitate premorbidă cu elemente obsesionale și comportamente antisociale.

Nu trebuie uitat că Stefan Zweig a fost un apropiat al lui Freud. Nuvela Amok a apărut în 1922 și a marcat începutul succesului fulminant al lui Zweig pe un teren deja pregătit de teoriile psihanalitice aflate în circulație la începutul secolului trecut. Cîțiva ani mai tîrziu, Zweig avea să-i mărturisească fără ocolișuri lui Freud admirația și puternicul atașament față de perspectiva psihodinamică. Îi scrie mulțumindu-i că, datorită lui, scriitorii pot să vadă și să scrie „lucruri care altfel ar fi rămas nevăzute și nespuse“.

Protagonistul lui Zweig are o atracție deosebită pentru femeile autoritare, care îl sfidează sau care îi declanșează sentimente de frustrare sau chiar de umilință. „Femeile autoritare și insolente m-au ținut totdeauna sub papucul lor, însă aceasta mă încovoia atît de jos, încît îmi trosneau oasele“ – îi mărturisește interlocutorului de pe Oceania. Aici e punctul vulnerabil din cariera altfel ireproșabilă și din viața bine așezată a medicului. Pentru o astfel de femeie, „orgolioasă“ și „rece“, ajunsese pe vremuri să devalizeze casieria spitalului. Salvat inițial de unchiul său, care a acoperit paguba, doctorul rămîne îndatorat și cu prestigiul șifonat bine, așa încît e nevoie să accepte acel contract în colonii și pleacă spre Jakarta, nu înainte de a cheltui în Rotterdam jumătate din avans cu o altă femeie care îi aducea atît de bine aminte de prima.

Așadar, predispozița există acolo, modelul e grefat în personalitatea lui și, oriunde ar fugi, tot cu el s-ar duce, așa că doar modul de manifestare diferă, iar dacă pe continent se soldează cu delapidare și ruină materială, atunci în Malaezia devine amok.

Sadism și obsesionalitate

Femeia care vine să-i ceară ajutorul e o englezoaică din cercurile înalte ale societății coloniale, cu o figură „aspră, reținută, de o frumusețe fără vîrstă, o figură cu ochi cenușii, ca a englezoaicelor în care totul părea potolit și îndărătul cărora se puteau bănui totuși toate planurile“. Soțul ei e un industriaș bogat, plecat în călătorie de afaceri în Statele Unite de aproape cinci luni, iar ea e însărcinată în luna a doua sau a treia. Îi cere doctorului să o scape de sarcină, încălcînd legea, și îi fixează prețul la 12.000 de florini.

Doctorul îi propune în schimb o plată fără cifre și obține din partea ei un rîs plin de dispreț. El sfidează deontologia, legea morală, norma de conduită și minimul necesar de strategie dintre doi posibili parteneri de sex. Dacă nu ar fi fost acei șapte ani de izolare într-o climă „densă, înăbușitoare, care apasă asupra nervilor ca o furtună, pînă cînd plesnesc“, istoria femeilor dominatoare și prefăcute care i-au deturnat destinul, frustrările morale și fizice, mișcarea lui ar fi fost de neînțeles. Una dintre calitățile de autor, reiterate în legătură cu Zweig, este că reușește să creeze personaje complexe în spatele unei aparente simplități, care nu se lasă analizate ușor și parcă generează la fiecare radiografie noi elemente indescifrabile sau contradictorii.

Doctorul și femeia nu formează un cuplu, dar funcționează ca un cuplu din momentul în care se văd. (Poate de asta, cînd îi cercetează biblioteca, femeia descoperă pe un raft Educația sentimentală a lui Flaubert, făcînd o trimitere tacită la imposibila relație dintre Frédéric și Mme Arnoux.) Tensiunea dintre ei e deja acumulată și țîșnește dintre replicile primului lor dialog, în care se negociază raportul de forțe. El vrea explicit o partidă de sex cu ea, nu pomenește vreodată despre vreun coup de foudre, nici măcar despre o aventură de cîteva zile sau de o relație în paralel, fără prea mari obligații. După ce femeia pleacă, doctorul gonește pe urmele ei fără succes. Nu o poate împiedica să facă un avort care în final va duce la moartea ei.

Prin aceste trei elemente-cheie, episodul său de monomanie ar putea fi în legătură cu amok-ul – întîi umilirea și neputința, apoi fuga sub imperiul unor emoții puternice, cu un aspect dacă nu dezordonat, măcar neconform cu eticheta societății de atunci, pe urmele femeii, și în cele din urmă moartea ei. 

Totuși moartea ei nu poate fi pusă în legătură cauzală cu acțiunile doctorului, din orice unghi ar fi privite lucrurile. Nu el îi face avortul și nu el o împinge să facă avortul. Dar are senzația că el poartă responsabilitatea, iar asta ar putea fi o convingere delirantă autocentristă dacă n-ar fi mai degrabă sentimentul exagerat de responsabilitate al obsesionalului. Niciodată pe parcursul narațiunii doctorul nu deviază delirant, nu face și nu spune lucruri absurde sau incoerente. Își știe vulnerabilitățile și slăbiciunile, luptă împotriva propriilor impulsuri (și a vinovăției subiacente) și acest travaliu îl stoarce de energie.

Ce intrigă la prima (și la a doua, și la a treia) lectură e cum dorința lui sexuală este legată strict de dominare, de supunerea celuilalt (nu neapărat fizică) și, de ce nu, prin călcarea orgoliului, de umilire. „Eram obsedat de ideea de a o umili… Din clipa aceea, îi vedeam corpul gol… din clipa aceea am trăit numai cu gîndul să o posed (…) să-i înfrîng orgoliul și răceala.“ Cert e că doctorul se află într-un punct maxim de tensiune și are o mare labilitate emoțională (poate sporită în contextul mai sus pomenit). Cînd femeia îi rîde în nas, toată răutatea lui se schimbă în venerație.

„M-aș fi putut prăbuși atunci la pămînt să-i sărut picioarele.“

Acolo unde există sadism, există și masochism, dar efectiv elemente ale practicii din timpul actului sexual nu apar, din simplul motiv că nu se consumă nici un act sexual (decît proiectiv). Dar nu există deviații BDSM nici atunci cînd plăsmuiește cum s‑ar desfășura partida de sex cu englezoaica. Pentru el chiar actul sexual reprezintă supunerea partenerei și umilirea. Cu alte cuvinte, nu dorința sexuală aduce cu ea un comportament sado-masochist, ci mai degrabă stabilirea raportului de forțe între supunere și umilire declanșează interesul protagonistului. Zweig nu își aruncă eroul pe un teren faptic (care poate i s-ar fi părut meschin și în mod sigur ar fi fost prohibit la vremea aceea), ci îl strecoară printr‑un culoar conceptual.

Mai departe, un răspuns mai satisfăcător poate fi căutat în studiile etologice, în comportamente care se întind dincolo de specificul uman, comportamentele de dominare și supunere la primate. Desmond Morris citează, în Human Zoo, comportamentele maimuțelor, unde gestul concret de supunere a celui mai slab în fața conducătorului are conotație sexuală, se face prin atingerea posteriorului său de către organele genitale ale superiorului, într-o manieră care amintește de actul sexual. Altfel spus, maimuța puternică are în mod spontan aceeași poziție față de partenera de sex și față de supus și, putem specula, un sentiment asemănător.

Dar nici această abordare nu pare să-l elibereze pe doctorul lui Zweig de întrebările care plutesc pe deasupra capului său. Rezolvarea trebuie căutată în altă parte și în altă dimensiune a narațiunii.

Arta narativă

Încă de la începutul discuției cu naratorul, doctorul își mărturisește datoria cvadridimensională care apasă pe umerii săi – una față de el, una față de ceilalți, una față de stat și, în fine, una față de știință –, dar felul în care ea se arcuiește deasupra personajului și face bolta întregii povestiri ține de arta narativă a lui Zweig și de subtilitatea lui tehnică.

Nuvela are aspectul de poveste în poveste. Naratorul ascultă confesiunea evenimențială a protagonistului, apoi cele două planuri de acțiune se apropie temporal și se intersectează într-un trecut mai apropiat, narațiunea secundară fiind cadrul de rezoluție pentru narațiunea centrală. Privită astfel, rama poveștii e o uzanță stilistică, dar și o necesitate dramatică.

Doctorul trebuie să-și spună povestea, evident, înainte să producă accidentul cu scufundarea sicriului (dar care înseamnă și moartea sa). Apoi, dacă vrea să trateze problema amok-ului, evident, Zweig trebuie să-și ducă acțiunea în Malaezia. Fiind în anul 1912, singura posibilitate de a transporta de acolo un sicriu este pe cale maritimă. În consecință, povestea-ramă se produce pe vapor, pe drumul de întoarcere.

Dar mai e ceva care se dezvăluie doar după investigația psihologică, după ce ne punem acele întrebări legate de personaj. Pînă la urmă, chiar și pe vapor, confesiunea doctorului ar fi putut avea loc oriunde pe navă și în orice moment al zilei, dar ea se desfășoară pe punte, sub constelațiile aprinse ale emisferei sudice, și asta nu e doar din nevoi poetice și de dragul esteticii, ci pentru că aici e cheia problemei psihologice a doctorului.

Cînd psihiatria s-a instituit ca știință medicală, a avut nevoie de un limbaj adecvat epistemic. La fel a făcut și psihanaliza la vremea ei. Iar cel mai valid model era bineînțeles mecanica newtoniană. Ceea ce era cîndva o entitate nebuloasă (spiritul) a devenit asemenea unui vapor cu aburi. Au apărut compartimentări și etaje, energii sub presiune, supape de ventilare, instanțe de cenzură care glisează pe niște șine la fel ca niște cortine de fier ascunzînd pulsiunile nedorite etc.

Poate, fără această perspectivă, primele pagini par doar niște descrieri de natură înecate în lirism, pagini întregi despre lumina îmbătătoare a stelelor și a constelațiilor sudice. Acum însă e destul de clar de ce naratorul nu găsește nici un alt loc pe Oceania decît sub punte, iar doctorul se perpelește tot acolo, în măruntaiele vaporului, unde aerul e stătut, ventilatoarele turuie, motoarele huruie și gem, sub nivelul apei. În etajul inferior al psihicului, s-ar putea spune, unde colcăie pulsiunile.

În schimb, discuția de eliberare are loc în aerul liber și răcoros al nopții, pe punte. „Iar deasupra capului meu, era constelația magică a Crucii Sudului“. Cu alte cuvinte, „legea morală din mine și cerul înstelat de deasupra capului“. O lege inflexibilă care se întinde ca cerul înstelat, dincolo de puterile doctorului de a interveni, de a negocia, de a avea măcar un cuvînt de spus în privința naturii și realizării sale ca individ al speciei, și dincolo de puterile oricărei ființe, este cea care îl încorsetează pe doctor și nu-i lasă altă cale de evacuare a dorinței. El nu poate ieși din cadrul strict al legii (fie ea celestă, fie ea magică) decît prin violență și furie. Printr-o devianță.

Zweig, ca un autor rafinat, se ferește să facă referiri explicite sau să arate cu degetul unde a plasat cheia de lectură, dar cred că există portițe de transparență în demersul său. „Am privit în jos cum înainta prora în întuneric și cum lumina topită a lunii țîșnea spumegînd din ambele părți ale ciocului. Mereu se ridica și se adîncea plugul în neagra glie curgătoare și simțeam toată cazna elementului înfrînat, simțeam toată voioșia puterii pămîntene în acest joc scînteietor.“  

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.