Epidemia de COVID-19 ne-a pus în fața unor situații excepționale pe multe planuri. Modul în care autoritățile au gestionat – dar și modul în care noi, „populația”, am răspuns la acele măsuri – spune foarte multe despre valorile și mecanismele societății românești.
Decretele privind starea de urgență au permis, pentru prima oară în istoria post-decembristă, punerea în paranteze a prevederii constituționale potrivit căreia „nici o publicație nu poate fi suprimată”. Decretele au permis eliminarea site-urilor care promovează „fake news”, dar ce sînt acelea, doar autoritățile păreau a ști. Într-o serenă miopie, libertatea de exprimare nici măcar nu se număra printre drepturile anunțate ca fiind supuse limitării prin decretele prezidențiale. Ca și cum ar fi fost un drept de mîna a doua.
Inactivarea unor site-uri, fără criterii transparente prevăzute de o normă legală, fără test de interes public, fără decizie judecătorească și fără procedură de apel, este un instrument din arsenalul altor tipuri de guvernare, nu cea democratică. Este o măsură „nucleară”, care trebuie utilizată doar după epuizarea altor măsuri remediale și doar după ce acestea s-au dovedit ineficiente.
Pe perioada stării de urgență, ANCOM a suspendat accesul la 16 site-uri. Starea de urgență a venit și a plecat și nu știm nici pînă azi cine sînt cei care au judecat caracterul pernicios al informațiilor respective și care sînt criteriile după care s-a făcut analiza în baza cărora unele site-uri au fost afectate și altele nu. De exemplu, un site obscur a fost dezactivat din primele zile ale stării de urgență pentru vina de a fi publicat un articol periculos pentru public. Articolul era, de fapt, o preluare de la o mult mai notorie publicație online care nu a fost afectată. La momentul suspendării, articolul incriminat din site-ul suspendat avea cîteva zeci de vizualizări – cu greu ar fi putut fi descris ca un pericol pentru securitatea națională.
În prima zi după ridicarea stării de urgență, accesul la toate cele 16 site-uri a fost restabilit, ca și cum pericolul pe care îl presupuneau, acela de a dezinforma publicul, de a induce teamă sau neîncredere în autorități, s-ar fi risipit – puf! – la miezul nopții de 14 mai.
Post factum, sînt cîteva întrebări la care ar trebui să răspundem – sau să ni se răspundă.
Cine au fost cei care au judecat ce site-uri sînt periculoase și ce știri sînt false și care au fost criteriile utilizate? Reuters Institute for the Study of Journalism a arătat într-un studiu că termenul de „fake news” – utilizat de autoritățile române inclusiv în documente oficiale – este prea larg pentru a putea fi operațional în politici publice, oamenii înțeleg prea multe lucruri prin „fake news” și includ în definiție și produse media care nu sînt nici false, nici „news”. Mare parte din ceea ce numim „fake news” vine prin exprimări de opinii, nu prin „știri”. Uniunea Europeană a renunțat la folosirea termenului, preferîndu-l pe cel de dezinformare, care presupune intenția clară de a crea confuzie și a induce o stare de neîncredere. O atare intenție trebuie, însă, dovedită, așa cum trebuie dovedit faptul că cel care a pus în circulație informația respectivă știa că este neadevărată. Și ce te faci cînd caracterul informației este schimbător? Avem exemplul de manual al unui site care a fost suspendat pentru o știre conform căreia amenzile aplicate în perioada stării de urgență ar fi ilegale. Și – surpriză – la cîteva săptămîni după aceea, Curtea Constituțională însăși a decis că da, într-adevăr, norma în baza căreia au fost aplicate amenzile respective este neconstituțională.
Mai trebuie să vedem cît de eficiente au fost măsurile de suspendare. Unele site-uri au migrat a doua zi pe adrese „de rezervă” – și pot face lucrul acesta ori de cîte ori va interveni o interdicție de acces la o adresă anume, iar autoritățile vor fi mereu cu un pas în urma lor, cheltuind timp și resurse publice pentru „vînătoare”. Altele au încercat să-și „negocieze” redeschiderea – și au reușit, doar pentru a continua în aceeași manieră și a fi din nou suspendate.
A treia întrebare se referă la atașamentul nostru, ca persoane și societate, față de libertate, ca valoare. M-a uimit numărul mare de persoane – inclusiv oameni de presă – care au acceptat fără clipire astfel de măsuri, care nu au văzut – sau au acceptat – limitarea libertății de exprimare în numele unei „curățiri” (termenul nu îmi aparține, dar mi se pare relevant) a spațiului informațional.
A patra și ultima întrebare este crucială. A meritat? A meritat să restrîngem, să răscroim, să punem în chingi libertăți individuale pentru securitate? A meritat să dăm mînă liberă autorităților? Ce am învățat, în final, din tot acest exercițiu? Pentru că, în lipsa unui astfel de proces de reflecție, din acest trial and error prin care am trecut vom rămîne doar cu asta: cu încercările și erorile.
Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.
