Dacă acum ceva timp prezentam pe scurt destinul Societății Steaua Română și tristul sfîrșit al marii rafinării din Cîmpina, considerăm justificat să ne prezentăm și cealaltă mare societate petrolieră, care a contribuit esențial la dezvoltarea județului Prahova. Societatea Astra Română (străbunici noștri știau să folosească substantive inspirate din limba neaoșă) a fost înființată în anul 1910 prin fuziunea Societății Astra cu Societatea Regatul Român (care își avea operațiunile în zona Cîmpina), avînd în majoritate capital anglo-olandez prin Royal Dutch Shell, dar și investiții ale unor personaje influente în epocă, precum avocatul Mironescu sau Grigore Cantacuzino, „Nababul” (cel mai bogat om din țară, la un moment dat, de care se leagă mai multe palate din Prahova, unele terminate, altele nu). Astra avea să devină cea mai importantă societate de extracție și prelucrare a produselor petrolifere din Regat. Fiecare dintre cele două societăți venea cu un aport însemnat, format din exploatații petrolifere (mai ales la Moreni), vagoane-cisternă, conducte care legau schelele de rafinăria de la Ploiești, avînd un capital uriaș pentru acea perioadă (29.400.000 de lei). Inițial, sediul central se afla la București, la Ploiești era conducerea administrativă și tehnică a rafinăriei, iar la Moreni, conducerea tehnică pentru șantiere și personalul de inspecție. Terenurile petrolifere se aflau în regiunea Moreni-Filipești-Băicoi-Cîmpina, dar și la Buștenari, unde funcționa schela Runcu, compusă din cinci sonde. Mai apoi, direcția tehnică a fost mutată la Cîmpina, pentru a se afla mai aproape de exploatațiile din zonă. Marea rafinărie Astra Română a fost construită în 1904 (după cea de la Cîmpina care aparținea Societății Steaua Română) la Ploiești, avînd o capacitate de rafinare de aproape două milioane de tone pe an. În anul 1910, Astra Română avea două rezervoare mari la Constanța, pentru a facilita stocarea, în vederea exportului pe mare.       

În anul 1930, Astra Română prelucra 1,03 milioane de tone de țiței (18% din total), fiind principala societate care își exporta producția, avînd o cotă de 27,87% din totalul produselor petroliere românești exportate. În același an, producția de țiței pe județe era dominată zdrobitor de Prahova (4.243.321 de tone), la mare distanță de cea din Dîmbovița (1.377.686). Sediul Direcției Tehnice a Societății Astra se afla în Cîmpina, pe Bulevardul Elisabeta, clădire care mai există și astăzi, sediul unui fost celebru institut de cercetare în domeniu. La Poiana-Cîmpina, societatea a moștenit prin fuziune vechile ateliere de reparat utilaj petrolier ale Societății Regatul Român, construite prin anii 1905-1908. În Poiana-Cîmpina, Astra avea să construiască lîngă uzină și două clădiri impunătoare, ce adăposteau cantina și căminul Societății, pentru că soarta muncitorilor în capitalismul românesc interbelic nu era deloc atît de neagră precum a portretizat-o propaganda comunistă după 1945. Tot la Poiana-Cîmpina, Societatea construise instalații demne de o stațiune balneară, căci o sondă extrăgea apă sărată, care, printr-o conductă, era trimisă într-un parc, unde se aflau bazine, O altă conductă o evacua.

Oricît de mult au încercat comuniștii să radicalizeze muncitorimea din industria petroliferă prahoveană în perioada interbelică, cea mai numeroasă din Vechiul Regat (lăsînd la o parte Bucureștiul), fenomenul a fost marginal și cunoscut intim de Siguranța Statului. De ce? Pentru că muncitorii angajați ai marilor societăți (precum Astra Română sau Steaua Română) erau tratați bine, chiar foarte bine, ținînd cont de standardele din epocă, de către atît de detestatele (după 1945) patronate exploatatoare. Pentru a veni în sprijinul personalului angajat, Societatea Astra Română a decis în anul 1932 să înființeze o cantină în interiorul marii rafinării pe care o deținea la Ploiești. De realizarea ei s-ar fi ocupat chiar directorul rafinăriei, un anume inginer Bugs. Cantina a fost inaugurată pe data de 15 august 1932, oferind mese calde unui număr de 450-500 de muncitori. Costul unei mese, compusă din două feluri de mîncare, era de numai 10 lei. Rafinăria mai deținea și șase barăci, cu o capacitate de 300 de paturi, unde erau cazați muncitorii care lucrau în schimbul de noapte, după terminarea programului, evident. Documentele dovedesc că Societatea Astra Română era foarte implicată și în plan social și cultural în cadrul comunității prahovene. În 1932, la cantina Societății Astra din Cîmpina, Asociația Cercetașii României, prin Cohorta Cercetășească „C.I. Istrati“ din Cîmpina, organiza „un mic program cercetășesc”. Cu fondurile strînse, cercetașii cîmpineni doreau să participe la întrunirea cercetașilor la nivel național de la Sibiu, din 5-30 iunie 1932. Foarte mulți dintre membrii conducerii, dar și lucrători sau funcționari participau la viața culturală a orașului Cîmpina. Printre membrii fondatori ai societății corale bărbătești „Valea Prahovei“ din Cîmpina, înființată în anul 1936, întîlnim șapte persoane care lucrau la Astra Româna. Un alt aspect interesant și mai puțin cunoscut este implicarea Astrei Române în promovarea sportului prahovean în perioada interbelică. Conducerea Astrei Romane a fost de acord cu înființarea unei asociații sportive cu filiale în Ploiești, Cîmpina, Moreni, Ceptura sau chiar Constanța. Societatea contribuia cu cîte 80 de lei săptămînal pentru fiecare membru implicat. Astra dispunea de o adevărată bază sportivă la Cîmpina, printre cele mai moderne din țară și chiar din Europa. În jurul unui ștrand foarte modern, care avea trambuline, bazin cu apă mai puțin adîncă pentru copii, înconjurat de rigole cu apă caldă, pentru ca cei care intrau în ștrand să se curețe pe picioare, se aflau două terenuri de tenis și o popicărie. Sala popicăriei era lambrisată, pista avea parchet din lemn de stejar, iar bilele erau din lemn de măslin, foarte grele. După fiecare lovitură, bilele erau așezate de un băiat într-un jgheab înclinat, care le aducea înapoi jucătorilor. Pe perete se afla o tablă neagră, unde se ținea cu creta scorul. În cadrul bazei existau și un cazinou și un restaurant. Acest ștrand era destinat funcționarilor și inginerilor, pentru muncitori construindu-se un alt ștrand.

În anul 1944 s-au acumulat nemulțumiri în rîndul muncitorilor angajați la Societatea Astra față de condițiile din ce în ce mai grele de viață. Armata Roșie se apropia vertiginos de frontierele României, ajungînd ca, în martie, frontul să se stabilizeze, cu greu, pe linia Chișinău (sud) – Iași (nord) – Tîrgu Frumos Însă dacă frontul era la o distanță apreciabilă, bombardamentele aviației anglo-americane asupra Prahovei erau teribile și afectau direct societățile care își desfășurau activitatea în vitala industrie extractivă. La 22 ianuarie 1944, mareșalul Antonescu, însoțit de generalul Jienescu, subsecretar de stat al Aviației, și de alți ofițeri vizitau dispozitivul de apărare antiaeriană din Prahova. Treceau prin Brazi, ajungeau la Băicoi, unde a fost vizitat un tren care era dotat cu echipamente pentru înregistrarea zgomotelor avioanelor, iar la prînz se ajungea la Moreni, unde au fost trecute în revistă atelierele și instalațiile Societății Astra Română. Tipic pentru Antonescu, se asista la servirea masei de către muncitori. La ora 12,30, Antonescu și-a continuat drumul, ajungînd la Predeal (tot în Prahova interbelică), unde el avea o vilă de vacanță. La 3 aprilie 1944, un grup de muncitori de la atelierele din Poiana-Cîmpina s-a adunat în fața Direcției Tehnice din Cîmpina, protestînd că nu li se acordaseră gratificațiile de sărbătorile pascale. După ce li s-a explicat că nu se emisese vreo dispoziție în acel sens, muncitorii au plecat spre casele lor. Instigatorul protestului era un anume Avrigeanu Vasile din Brebu, pe care Jandarmeria îl bănuia că avea simpatii comuniste. La 10 iulie, muncitorii de la schela Moreni erau nemulțumiți pentru că auziseră zvonul că Centrala Societății de la București întocmea o listă cu muncitori care urmau să fie concediați. Rafinăriile din Ploiești, fiind intens bombardate, fluxul de rafinare fusese grav afectat, iar Societatea nu mai avea ce face cu țițeiul extras de sonde. Ei erau nemulțumiți și pentru că Societatea le procura diverse alimente, stofe și încălțăminte, dar le reținea din salarii întreaga sumă. S-ar fi dorit să se poată plăti în rate mai mici. La 2 august 1944, un grup de o sută de muncitori din fabrica unde se reparau echipamentele de foraj a dat buzna în birourile administrației, solicitînd să li se mărească salariile deoarece „cu salariile ce primesc astăzi nu mai pot face față nevoilor existente. Manifestarea a fost destul de ostilă față de conducătorii atelierelor, iar starea de spirit este foarte încordată și nemulțumirile cresc din zi în zi”. În primăvara și vara anului 1944, rafinăria Societății a fost grav afectată de bombardamentele americane. Producția scăzuse masiv, ajungînd la 19,4% față de cea din anul 1936. După 23 august 1944, Astra Română a fost nevoită să concedieze 73 de funcționari și muncitori de origine germană și maghiară (epurările aveau acum sens invers). La 11 iunie 1948, Societatea a fost naționalizată și inclusă în centrala petrolieră Muntenia.

Rafinăria Astra Română a rezistat cu stoicism în perioada comunistă. Reletiv recent, și ea și-a dat duhul. Probabil că povestea bătrînei societăți nu ar fi avut acest deznodămînt dacă nu ar fi fost preluată în 1997 de controversatul om de afaceri (pentru a fi diplomați) Ioan Niculae (spre deosebire de Petrotel Lukoil care continuă tradiția Rafinăriei Româno-Americane, înființată în 1904, dar în care Lukoil a investit peste o sută de milioane de euro în retehnologizare). Lui Niculae nu i-a trebuit mult timp pentru a o pune pe butuci, astfel încît, în anul 2004, Rafinăria intra în conservare, iar în iunie 2014 Tribunalul Prahova a dispus deschiderea procedurii de insolvență. În ianuarie 2005 erau disponibilizați 600 de angajați (conform presei locale). Totuși, Astra Română încă are un site funcțional, care ne informează că instalaţiile productive au intrat în conservare, activitatea societăţii limitîndu-se la prestări de servicii. Acum un deceniu, Niculae și-a mutat și echipa de fotbal de la Ploiești la Giurgiu și, după multe sezoane remarcabile în Liga 1 și chiar în Cupele Europene (de pomină rămîne eliminarea lui West Ham United, totuși o performanță cu care nu multe cluburi din România se pot mîndri), a sucombat recent în catacombele ligii secunde.  

În Cîmpina au mai rămas cîteva urme ale acestei atît de dinamice și prospere Societăți, care sînt complet necunoscute noilor generații. Nici măcar nu sînt marcate corespunzător și, în principiu, nu-i pasă nimănui. Pînă prin 2000, cîmpinenii s-au putut bucura de ambele ștranduri construite de Astra Română, atît de cel destinat inginerilor și funcționarilor, mai dichisit, cît și de cel popular. Întregul patrimoniu al Astrei a fost naționalizat după 1948. În copilărie, în fiecare vară eram abonat la ștrandul din partea veche a orașului, ștrandul inginerilor. Noi nu știam atunci cînd ne bălăceam care era originea lui, plecam de dimineață de acasă, în zilele toride de vară, doar cu un prosop, un sandvici cu parizer și muștar și o moneda de cinci lei, cît costa intrarea. De cinci-șase ani, ambele stau închise. Cel al muncitorilor zace în paragină chiar dacă este în domeniul public, căci autoritățile locale nu au fost în stare nici măcar să întrețină ceea ce Astra Română a construit acum șapte decenii. Tipic românesc, s-a preferat construirea altui ștrand acoperit, inaugurat cu mare pompă de Elena Udrea. Iar cel al inginerilor a intrat în proprietatea unui cămin de bătrîni care a blocat accesul la el. Au mai supraviețuit trei clădiri pe Bulevardul Culturii (fost Elisabeta). Casa de oaspeți a fost naționalizată, iar acum, complet desfigurată, adăpostește niște familii defavorizate, care au sluțit-o suplimentar. Biblioteca Municipală „C. Istrati“ este găzduită de o minunată vilă (stil chalet), locuită în perioada interbelică de directorul Prickel. Frumoasa casa unde erau găzduiți directorii din Cîmpina a reușit să supraviețuiască stoic și a fost preluată de cîțiva ani de autoritățile locale, care au reabilitat-o cu destul gust, transformînd-o într-o așa-zisă Casă a Căsătoriilor. La etaj au fost expuse schițele lui Nicolae Grigorescu care au fost cumpărate de vechea Primărie interbelică de la fiul marelui pictor pentru o sumă destul de bunicică (200.000 de lei). Prin anii 1950, ele au fost trimise de comuniști la Muzeul National de Artă al RSR. Recent, în urma unui lung și complicat proces, ele au revenit în proprietatea Municipalității cîmpinene. Dar care nu administrează Casa memorială Nicolae Grigorescu, unde ar fi trebuit expuse schițele în mod normal. Aceasta este administrată de Consiliul Județean, fiind o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova. Dar este ceva normal în România? Atît Steaua Română, cît și Astra Română, societăți remarcabile ale Regatului Român, care au contribuit atît de mult la dezvoltarea județului Prahova, au devenit istorie, subiecte de cercetare academică. Existența lor nu este marcată nici măcar în vreun muzeu prahovean.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: adevarul.ro