„Abuzul în copilărie e o traumă majoră de dezvoltare” – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ
Cum decriptați, la nivel psihologic, abuzul?
În general, abuzul apare într-o relație inegală de putere în care cineva își dorește să obțină un avantaj, prin constrîngeri, manipulare, amenințare, violență fizică și/sau verbală. Bineînțeles, abuzul poate fi de multe feluri și intensități, cu efecte diferite asupra persoanei. Una e abuzul unui șef asupra unui subaltern, care, teoretic, dispune de unele pîrghii ca să se protejeze, și alta abuzul domestic, unde raportul disfuncțional de putere se inserează într-o relație de atașament. În această a doua situație, efectele asupra victimei sînt extrem de nocive, pentru că îi sînt inhibate instinctele de apărare. Un copil abuzat se află în fața unei contradicții de netrecut: persoana care ar trebui să îl protejeze e și persoana care îl rănește. Dacă oricine altcineva l-ar ataca, ar fugi spre părinte pentru a cere ajutorul. Dar tocmai din partea părintelui vine amenințarea.
Care e drumul de la o palmă dată la nervi la un abuz?
Între o palmă dată la nervi și un abuz domestic care necesită intervenția autorităților există o diferență similară cu aceea dintre o zgîrietură și o tăietură. Deși sînt diferite grade de leziune, tot răni sînt amîndouă. E greu de rostit și de recunoscut, dar un părinte care dă, la nervi, o palmă copilului său abuzează de puterea sa – e, în acea clipă, un părinte abuzator. Aceasta este realitatea dureroasă și greu de recunoscut, pentru că fiecare dintre noi am fost măcar o dată în viață și în postura de abuzator. Fie printr-o palmă, fie printr-o ieșire nervoasă, fie prin neglijarea unor responsabilități vitale pentru o altă persoană.
Cum percepe un copil un abuz?
Abuzul, în relațiile dintre părinți și copii, are un impact enorm asupra copilului, pentru că, în relația de atașament, părintele este cel care îl ocrotește pe copil și îi arată locul său în lume. E o problemă de supraviețuire, din care se desprind cele mai puternice convingeri ale copilului. Cînd această relație e amestecată cu durere și suferință la vîrste mici, copiii asimilează și primesc de la părinte totul ca fiind o oglindire a lumii exterioare – asta e lumea în care trăim. În plus, copiii sînt egocentrici, prin urmare, dacă se întîmplă ca acest părinte, care ar trebui să mă iubească și să mă ocrotească, mă rănește, înseamnă că eu am fost rău. Că vina e a mea. Eu l-am supărat, eu n-am fost îndeajuns de bun. Abia cînd au posibilitatea de a se conecta în mod real cu oameni din afara familiei lor, copiii încep să observe și alte modele de relaționare care le arată că se poate și altfel. În adolescență, dacă resursele interioare au început să crească, poate interveni instinctul de luptă cu părintele, puterea de a riposta. Dar, de cele mai multe ori, copilul abuzat acceptă, interiorizează și își construiește identitatea în jurul acestor convingeri disfuncționale care rezultă din abuz: „Eu merit să fiu bătut”. Chiar dacă această convingere nu ajunge să fie verbalizată, ea se infiltrează în identitatea viitorului adult. Abuzul devine parte a propriei ființe.
Ajung să vorbească copiii despre ce li se întîmplă?
În general, un copil abuzat va fi convins că el e de vină, se va rușina de propria persoană și de propria familie și, în mod natural, va încerca să ascundă ce se întîmplă. Amenințările părintelui vor întări această atitudine. De aceea, dezvăluirile voluntare și intenționate din partea copilului apar rar. Mai degrabă va manifesta simptome ale abuzului care sînt semnale de alarmă pentru un „ochi informat”: comportament retras sau foarte agresiv, somatizările, rănile fizice, comportamentul extrem de compliant, care încearcă să îmbuneze adultul pentru a evita pedeapsa sau remarcile accidentale. Altfel, dezvăluirile dureroase, confesiuni despre ce i se întîmplă acasă nu apar decît tîrziu în viață. Dacă apar. Există adulți care trăiesc cu rușinea de a fi fost un copil abuzat, care au dificultăți în a se confesa chiar și partenerului. Atît de mare e rușinea, încît acești adulți se conectează greu în mod real cu altcineva, nu își permit să fie vulnerabili și intimi.
Care sînt „scuzele” invocate de un abuzator?
Sistemul de defensivă al abuzatorului e complex. Începînd de la mentalitatea populară, transmisă transgenerațional, „Copilul trebuie să știe de frică” sau învinovățirea copilului, „E încăpățînat, mă sfidează, eu nu vreau să-l bat, dar n-am ce face”, ajungînd la negare, prin scuza accidentului: „Mi s-a întîmplat o dată, dar eu sînt un părinte bun”, dar și la justificarea abuzului ca fiind ceva benefic: „Eu așa am crescut și uite ce bine am ajuns”. Ca și cum succesul unei cariere se datorează bătăilor din copilărie care te-au „adus pe drumul cel drept”, nu muncii și studiului intens. Această structură disfuncțională de gîndire izvorăște din neputință, abuzatorul „compensînd” prin abuz propria incapacitate de a relaționa în mod sănătos cu copilul sau cu alți membri ai familiei. Cu alte cuvinte, adulții abuzează pentru că se simt neputincioși, nu au modelele și cunoștințele practice de a face față frustrării și conflictelor.
Ce urme lasă abuzul din copilărie în viața de adult?
Abuzul din copilărie e o traumă majoră de dezvoltare. Afectează toate palierele personalității copilului. De sus și pînă jos, de la gestionarea emoțiilor și comportament pînă în străfundurile identității. N-am întîlnit pînă acum un adult care să fi suferit un abuz în copilărie și să fie capabil să ducă o viață sănătoasă și echilibrată relațional fără să abordeze și să-și trateze într-un fel sau altul traumele. Pe de o parte, negarea în sine e un proces de coping disfuncțional, dacă ai o suferință și nu spui că te doare, asta nu înseamnă că rana nu există. Negarea accentuează răspunsul traumatic care poate exploda brusc și intens, sub o formă violentă, asupra celor din jur, sau într-o formă de autoviolență. Adesea, adulții care au fost abuzați în copilărie continuă într-o formă sau alta un soi de autoabuz – fie încearcă să-și amorțească emoțiile cu comportamente adictive, fie fizic, cu munci extraordinare, fie, pur și simplu, caută situații umilitoare care îi pun la pămînt de fiecare dată.
Astfel, adultul abuzator ajunge să fie interiorizat de adultul care a fost odată copil abuzat, devenind o parte dureroasă a ființei sale.
a consemnat Stela GIURGEANU
