● En liberté ! / În libertate! (Franța, 2018), de Pierre Salvadori.

Unele comedii te fac să rîzi, iar altele te fac să gîndești: primele au o măiestrie a gagului, celelalte își temperează umorul cu o melancolie existențială, care te readuce cu picioarele pe pămînt. Între ele, comediile inteligente le fac pe ambele, și chiar mai mult: cultivă o voluptate a umorului, riscă prin scene în care hohotul de rîs se învecinează cu tristețea fină, trec totul prin sita lucidă a deriziunii etc. En liberté ! / În libertate! aparține acestei ultime categorii. E un film care arată că disprețul cinema-ului „de artă“ pentru comedie, precum și relegarea ei înspre zona de simplu divertisment sînt obiceiuri de lepădat.

Există mai multe pariuri pe care regizorul Pierre Salvadori (n. 1964) le cîștigă făcînd acest film. Unul e pariul cu narațiunea. La începutul filmului, lucrurile își urmează cursul normal: polițiștii revin în glorie din misiuni, vinovații merg la închisoare, copiii adorm cu gîndul la isprăvile curajoase ale părinților. Dar totul se strică atunci cînd Yvonne, văduva unui polițist-erou, descoperă că faptele de arme ale soțului nu erau chiar ireproșabile, din contra: agentul mort la datorie nu era nimic altceva decît un polițist corupt, care a băgat în închisoare un nevinovat. Cînd nevinovatul iese din pușcărie, nu mai e un cetățean model: e un om distrus pus pe distrugere, iar datoria morală a Yvonnei e să îl protejeze.

E ușor să dezvălui prea mult – sau insuficient – din acțiune, pentru că verva lui Salvadori, gustul lui pentru măști și faux semblants, nu prea lasă loc de respiro, nici de certitudini. Paradoxul filmului – și totodată o bună parte din meritul său – ține de faptul că totul pornește de la o teză: cum să continui să trăiești atunci cînd afli că viața ta a fost o minciună? O teză însă repede dizolvată în progresia energică a acțiunii și în gagurile ei suculente (a se vedea scena jafului într-un costum de latex ilar). În fond, nu știu cît de mult are de spus En liberté ! cu privire la societatea de azi, dar cu siguranță spune două sau trei lucruri despre oamenii ei. E un alt pariu cîștigat de Salvadori, care își tratează personajele cu tandrețe, evitînd orice impuls arogant, orice lecție de moralist. Fiecare primește partea sa de caraghioslîc și de dramă (lucrurile basculînd repede dintr-una în cealaltă): văduva decisă să repare lucrurile, polițistul timid care o curtează, halucinatul ieșit din închisoare, nevasta care îl așteaptă acasă. Nici o slăbiciune, însă, nu e prilej de fault. Iată o poziție pe care aș vrea să o întîlnesc mai des în cinema-ul de autor de azi: un regizor umil, care lucrează cu material uman, bricolînd pe baza destinelor mărunte (al meu, al tău etc.) compuse din încercări eșuate de a face bine și regrete.

En liberté ! beneficiază – e al treilea pariu – de pe urma unor actori care știu ce fac. Adèle Haenel în primul rînd, de-a dreptul magnetizantă, confirmînd în rolul lui Yvonne – aici colegă senzuală, aici umăr pe care să plîngi – că e cea mai în formă tînără actriță franceză de azi. ­Haenel este mai mult decît un chip pe care-l recunoști: e o prezență aparte. În jurul ei, Damien Bonnard interpretează un personaj plin de autoderiziune, la antipozi față de rolul plin de complexitate încordată din Rester vertical al lui Alain Guiraudie. Pio Marmaï îl joacă pe vinovatul fără vină întors acasă la soție (Audrey Tautou într-un rol discret): personajul lui Marmaï – surprinzător, alunecos – m-a dus cu gîndul pînă la piesa lui Calderón Viața e vis – și la acel protagonist închis la rîndul său vreme îndelungată, și care, odată liber, creează haos în lume.

Sigur, e o comparație poate îndrăzneață – dar nu lipsită de temei: întîi, pentru că Salvadori pornește și el de la o idee forte, iar filmul constituie experimentarea acestei idei. Apoi, pentru că En liberté ! nu e chiar străin de cultura înaltă, iar dacă pare izbutit, este pentru că amestecă elementele unui cinema de autor (plot ingenios și subtil, actori distribuiți în roluri decalate etc.) cu un cinema popular. Filmul este urmașul unor producții nepretențioase – dar inventive – ale anilor ’80-’90, genul de program difuzat sîmbătă seara. Pățanii trăsnite de comisariat, glume picante despre fauna diversă a secțiilor de poliție – iată genul de folclor explorat de Salvadori.

De altfel, să fie oare o simplă coincidență faptul că cele mai bune patru comedii franceze ale lui 2018 – ca să nu zic (printre) cele mai bune patru filme franceze ale lui 2018 – sînt, toate, despre polițiști (sau mai bine zis polițai)? Pe lîngă En liberté !, e vorba despre Au poste! (altă comedie de comisariat, r. Quentin Dupieux), Paul Sanchez est revenu! (r. Patricia Mazuy) și miniseria lui Bruno Dumont Coincoin et les Z’inhumains. Revenirea în forță a figurii polițaiului, izvor de poantă și mitologii, ar merita investigată. Mă mulțumesc pentru moment să constat doar că titlurile de mai sus reprezintă alternative binevenite la un cinema scorțos și academic plimbat prin marile festivaluri. Între ele, filmul lui Salvadori mizează pe o poveste emoționantă (să nu ne fie frică de vorbe mari) – și o face en toute liberté.

En liberté ! / În libertate! rulează în cinematografe începînd cu 29 martie.