● Dronningen / Dama de cupă (Danemarca-Suedia, 2019), de May el-Toukhy.

1) Filmul danez Dama de cupă prezintă relația năbădăioasă dintre un tînăr de 15 ani (Gustav Lindh) și noua familie în care este integrat cu forța, alcătuită din tatăl lui natural (Magnus Krepper), femeia cu care s-a recăsătorit (Tryne Dirholm) și două fetițe gemene. Între tînăr și mama lui vitregă prinde să se înfiripeze o relație fizică – vedem semnele incipiente, cu femeia care îl privește pe ascuns și Gustav care se pretează jocului dintr-un amestec de teamă și fascinație. Vedem scene în care femeia regăsește o fantezie vitalistă pe care o credea de mult pierdută – ca atunci cînd, ajunsă cu Gustav și fiicele ei la rîu, abandonează orice sarcină presantă de moment și intră în apă, bălăcindu-se voios în compania băiatului; sau ca atunci cînd începe să se balanseze de una singură, senzual și disponibil, pe melodia Tainted Love, chiar în mijlocul unor musafiri angajați într-o discuție serioasă, care o observă cu coada ochiului.

Dar dacă Dama de cupă vorbește en passant despre o relație vag-incestuoasă, centrul său de greutate se află în altă parte. Mai precis, în investigarea urmărilor mîloase ale acestui act, căci – oarecum de la sine înțeles – legăturii propriu-zise i se pune capăt destul de repede, atunci cînd lucrurile amenință să derapeze urît. După ce ne-a momit cu o explorare a pasiunii („Viața e scurtă și dorința infinită” ar putea să fie un titlu alternativ) care s-a dovedit, în cele din urmă, destul de fadă, filmul prinde zvîc atunci cînd ajunge să dea la iveală raporturile dezechilibrate de putere dintre personaje. Sînt secvențe ceva mai acerbe, pline de venin și ură, în care adulții se văd chemați în fața camerei pentru a defula în tot ce au ei mai abject și mai crud. Sînt, în fond, secvențe în care filmul, aidoma protagonistei sale, își dă în fine frîu liber, promițînd să ne poarte într-o direcție greu de intuit, care se poate sfîrși cu orice: de la un happy end pe principiul „împăcare, împăcare / fără nici o supărare”, oricît de improbabil ar suna, pînă la un slasher în care mațele tuturor se devarsă pe ecran.

2) Se ia un decor oarecare – să zicem o vilă de aristocrați, pierdută undeva într-un colț de natură, complet izolată de orice reper recognoscibil. Se iau niște actori, de preferință cît de cît cunoscuți, și li se dau pe mînă niște personaje oarecare – să zicem, un cuplu de vîrstă mijlocie, retras dinspre viața socială cu hedonismele ei de-o seară înspre o rutină domestică fără scăpare. Se ia o situație arhetipală, despuiată de complexități potențiale, și se ilustrează prin imagini oarecare.

E o concepție cît se poate de sărăcăcioasă cu privire la cinema, mai ales din partea unui film care, pe alocuri, pare că-i face cu ochiul acelui maestru al suspansului care a fost Hitchcock. Privind Dama de cupă am ajuns să mă întreb mai multe lucruri: întîi, de unde senzația că lucrurile arătate aici sînt parcă scoase din debara, lustruite în grabă și luminate cu proiectorul? De cîte ori n-am mai văzut o relație între doi oameni pe care îi separă prăpastia vîrstei, în care el e invariabil un bad boy care emană virilitate (în acest sens, ridicol de lină tranziția tînărului de la un copil-problemă care-și jefuiește propria familie la un frate protector care le citește surioarelor povești înainte de culcare), iar ea e invariabil o burgheză bine instalată într-o viață fără hurducături, care are nevoie să viseze puțin cu ochii deschiși? Și de ce, în loc să ne arate libidoul nestăpînit al unei femei trecute – lucru într-adevăr îndrăzneț –, doar ni-l flutură pe la nas, preferînd calea tried and true a satirei împotriva conformismului burghez? Căci, trebuie amintit, filmele mari n-au ales niciodată acea cale.

M-am întrebat, în fine, mai ales ceva care e la mintea cocoșului și care mă izbește adesea atunci cînd văd filme europene de azi: oare cînd am ajuns să preferăm genul ăsta de artă lucrată la bandă, în care toate deciziile de scenariu și de mizanscenă au devenit normate și acum trec bine-mersi dintr-un film în altul, impasibile la gîndul că, deși nu sînt traversate de nici o idee, traversează prin loc interzis? Cînd a murit Pasolini? Cînd Syberberg a făcut celebrul Hitler, ein Film aus Deutschland? Cînd am înființat școli și programe de film în toate colțurile lumii, apoi am înlocuit atenția pentru decizii de mizanscenă – un absolut nedetronabil – exclusiv cu discuții despre identitate și gen? Sau cînd expresia „a face film” a ajuns să însemne, de fapt, a te confrunta cu „comitete și comiții” nesfîrșite, pînă ce arta ajunge desfigurată de un organism decizional cu damf de corporație?

Priviți imaginile filmului: o excursie în natură, cu razele soarelui filtrate printre crengi, ține loc ideii de fericire; o casă spațioasă și rece – ideii de vid existențial. Aceste lucruri ne erau deja familiare încă dinainte de-a penetra în angrenajul poveștii, fiindcă le-am mai văzut în alte filme, foarte probabil regizate de Yorgos Lanthimos, acest specialist în mituri universale transpuse în decoruri de „europudding”. Cinema-ul de artă european făcut pe bani mulți pare incapabil de a se mai smulge din această tranșă de umanitate pe care a investigat-o, monoton și inerțial, ad nauseam. E nevoie de o schimbare.

Dama de cupă este disponibil pe TIFF Unlimited.

Victor Morozov este critic de film.