● O lumină la etajul 10 (România, 1984), de Malvina Urșianu.

Dintre toate regizoarele care au activat în industria românească pre-decembristă, Malvina Urșianu este singura care se bucură de statutul necontestat al unei autoare: criticul de film Călin Căliman putea susține, în Istoria filmului românesc, că „toate filmele sale [...] sînt filme de autor [...], cu un răspicat crez artistic, filme-profesiuni de credință, în care, nu o dată, s-a identificat – pînă la confundare – cu destinul personajelor sale, născute din ea”. Mai recent, într-un studiu dedicat regizoarelor românce din perioada comunistă, Alex Mircioi spunea despre Urșianu că „într-adevăr era privită drept autoarea, creatoarea artistică de primă mînă, o mare gînditoare, o cineastă care dorește întîi de toate să se exprime”. Formulări emfatice, care subliniază, nu fără uimire, o condiție artistică deosebită, izvorîtă deopotrivă dintr-un soi de apetență subiectivă pentru temele mari, pentru personajele torturate de gînduri apăsătoare, pentru destinele frînte, și de o recunoaștere aproape unanimă din partea breslei.

Bun, că Malvina Urșianu a fost sau nu o autoare – termen în multe cazuri depășit, care ar avea nevoie de o scuturare temeinică – deschide o dezbatere prea puțin importantă pentru cinefilul de azi, care dă peste filmele ei întîmplător, la TV sau pe YouTube. Filmele, în schimb, ar merita o analiză aprofundată, fiindcă nu sînt de lepădat. Să luăm un efort tardiv din cariera sa, precum O lumină la etajul 10, poate cel mai bun din tot ce-a dat. O privire din avion ne-ar confirma bănuiala că e vorba despre o poveste înscrisă în subgenul omului-care-iese-din-închisoare-și-reîncepe-să-trăiască. Numai că Urșianu este o scenaristă prea abilă pentru a cădea, without a fight, într-o astfel de schemă generică, prestabilită. De unde și plăcerea extrasă din scenele surprinzătoare care o abat pe Maria Dinu (Irina Petrescu în rolul unei tovarășe inginer cu părul grizonant), întemnițată pe nedrept mai mulți ani, de la traseul simplist, învecinat cu teoriile self-help la modă azi, al unei reinserții treptate în lumea de zi cu zi, prin care să ni se dea de înțeles ce minunat e să fii un om printre oameni.

Filmul funcționează tocmai pentru că refuză orice convingere prea apăsată referitoare la subiectul său. Poate că uneori lumea chiar e un loc splendid, ca în secvența, tainică și grațioasă, a unei plimbări printr-o pădure, în compania unui prieten. Dar alteori aceeași lume e toată o beznă fără răspuns: vezi secvențele repetate în care femeia se întoarce în cartierul rezidențial nou în care a primit repartiția, revenind în apartamentul ei gol dintr-un bloc nefinisat – pe uși încă mai stă scris, neglijent, numărul apartamentului cu carioca roșie – în care locuiește de una singură. Îmi amintesc acest cadru straniu în care un taxi Volga (sîntem în anii ’60, imediat după venirea la putere a lui Ceaușescu) trage pe dreapta – Maria Dinu a ajuns în fața blocului – și e ca și cum ne-am afla în plin teren viran, la mama naibii, scufundați într-o distopie cu iz brutalist și betoane cît vezi cu ochii. Iar alteori filmul obține din acest amestec dulce-amărui niște scene frumoase de poezie cotidiană țîșnită din nimic, ca atunci cînd un muncitor (jucat de Mircea Diaconu) poposește pe schela lui chiar la geamul Mariei, care îl invită să servească o omletă împreună cu ea, fiecare de o parte a ferestrei. Ștergarul pe care stau așezate farfuriile, țigara fumată de Diaconu, conversația ușor căznită despre meciul transmis în direct al Rapidului – toate detaliile astea capătă un soi de autonomie, dezvăluind o mizanscenă capabilă să bricoleze cu un cadru ideologic rigid și să dibuiască în miezul său texturi și situații noi, cu o suplețe remarcabilă.

E ceea ce s-a păstrat cel mai bine dintr-un film altminteri prea afectat de tentația unui modernism emulat cu stîngăcie, în care treptele de urcat pînă la apartament devin o probă de foc, în care – nu e nevoie să ni se explice de două ori – singurătatea e un infern rece. Mă gîndesc mai ales la acest șarm al interacțiunilor umane acceptate mereu cu sfială și pudoare, la care se mai poate vibra fără probleme și azi. Priviți doar relația pe care Maria Dinu o leagă cu avocatul său (Gheorghe Dinică), un bărbat însurat care îi tot dă tîrcoale, inocent și nu fără un dram de autoironie. Se dezvoltă astfel pe ecran o relație de prietenie senină, bazată pe o nevoie comună de reconfort, care se consumă în activități fără consecințe. E aici, așa cum observa Andreea Chiper, o scînteie de melodramă repede stinsă, căci oamenii noștri au o vîrstă, sentimentele lor s-au tocit din cauza frecușurilor sociale de tot felul – și probabil că această emoție, niciodată forțată, dar mereu intuită în subsol, e emoția autentică a unei povești romantice care s-ar fi putut înfiripa într-un context mai propice. Adăugați la asta și creația măiastră a acestui personaj feminin, amestec – în cuvintele aceleiași Andreea Chiper – „de orgoliu și naturalețe caldă pe care le pune în balanță actrița, prin felul cum conduita protagonistei nu conține nici resentiment și nici dorință de răzbunare, ci doar bucuria redescoperirii și reintrării în viață, pe alocuri tristă, însă întotdeauna cu demnitate”. O lumină la etajul 10 merită să integreze un eventual canon al cinema-ului românesc pre-decembrist.

O lumină la etajul 10 e disponibil pe YouTube.

Victor Morozov este critic de film.