Invitaților mei, critici de film, nu le-am propus să facă topuri cu cele mai bune titluri ale anului trecut, ci i-am rugat să se gîndească ce au păstrat, în minte și în suflet, dintre filmele văzute în 2015. Dacă le-ați ratat și vă conving că merită, recuperați-le.

● Cristi LUCA

Dintre filmele străine, preferatele mele au fost: Cemetery of Splendor (Apichatpong Weerasethakul), Taxi (Jafar Panahi) şi Mia Madre (Nanni Moretti). Primul e imposibil de etichetat: o combinaţie de realism cu fantastic, în care totul e de-o lentoare care te face să priveşti meditativ la interacţiunea  personajelor cu spirite din mitologie. Comunicarea lor, una pur emoţională, devine în mod discret o  formă de protest  a regizorului faţă de un prezent subjugat politic. Taxi, asemănător ca demers, e mult mai radical. E făcut cu mijloace infime, în regim clandestin, de un artist care nu are drept de lucru în propria ţară (Iran). Jafar Panahi pune o camera de filmat în interiorul unei maşini şi conduce pe străzile Teheranului, avînd ca parteneri de dialog atît rude, cît şi necunoscuţi. Autoreferenţial şi reflexiv, Taxi nu e un discurs cinematografic sec: umorul, căldura şi ingeniozitatea sînt în mod vital expresii ale unei libertăţi interioare.

Mia Madre reuşeşte într-o manieră elegantă, fără patetism, să transmită un mesaj aparent banal, pe care-l ignorăm adeseori din frică: dispariţia unei persoane iubite şi  moştenirea afectivă sînt mai importante decît problemele profesionale.

Dintre filmele româneşti, cele mai interesante mi s-au părut Comoara (Corneliu Porumboiu) şi Aferim! (Radu Jude).

● Irina TROCAN

Comoara de Corneliu Porumboiu  merită urmărit pentru că e un film de aventuri hibrid, în care mediul în care trebuie să se descurce eroul îi tot pune piedici, în loc să-l ajute să ajungă la avuții. Costi (Toma Cuzin) speră să descopere o comoară despre care vecinul său Adrian (Adrian Purcărescu) știe din familie și crede că ar fi îngropată în curtea bunicilor. Dacă nu găsesc comoara, pentru Costi înseamnă că s-a chinuit degeaba – știm de la începutul filmului că din generozitate dezinteresată nu și-ar ajuta vecinul. Dacă găsesc comoara și ea conține artefacte istorice, e foarte probabil să rămînă oricum în patrimoniul național – un pericol de care Costi află abia cînd merge să închirieze un detector de metale.

Aș vrea să reamintesc filmul lui Porumboiu odată cu socotelile de sfîrșit de an pentru că se învecinează cu evazionismul, dar e foarte prudent să nu treacă granița. Arată cît de mult uităm despre cum funcționează lumea reală cînd vrem ca eroul să reușească în misiune; pe Costi îl încurcă pînă și faptul că trebuie să lipsească de la muncă și să-i explice copilului lui unde pleacă, fără să îi dea speranțe false. Ca alte filme preocupate de realitate din Noul Cinema Românesc, Comoara e despre suprafețe din care nu se înțelege uneori nimic – nu toate comorile sînt făcute din diamante, rubine și monezi care strălucesc de la distanță.

● Alexandra OLIVOTTO

La capitolul trofee, festivaluri şi laude împărţite de critici, 2015 pare să fi fost dominat de un război al sexelor: de o parte, delicatele şi melodramaticele Carol şi Clouds of Sils Maria, de cealaltă, filme doldora de testosteron, care împrumută tropi din western: The Hateful Eight şi The Revenant. Al optulea lungmetraj al lui Tarantino rămîne pentru mine filmul anului, fie numai şi pentru umorul negru, scenariul întortocheat – nu e uşor să combini elemente de western cu investigaţii de tip Miss Marple – şi jocul apăsat al actorilor.

Dacă filmele „feminine“ antemenţionate nu au loc în topul meu – le-am găsit extrem de plictisitoare –, The Revenant ocupă ultimul loc: dincolo de cît de frust pare, întoarce stereotipul eroului civilizator din western împotriva acelei civilizaţii. O revelaţie a anului, nu doar în domeniul filmelor de acţiune, este Mad Max: Fury Road – laconic, debordînd de adrenalină şi o capodoperă la nivelul scenografiei. Dacă, vorba proverbului, diavolul există în detalii, nu vreau să mă gîndesc de cîte ori şi-a vîndut George Miller sufletul.

Reţeta „reducerii“ la absurd, la care se adaugă nişte vid emoţional şi zero identificare cu spectatorul, merge în The Lobster, poate filmul cu cel mai original scenariu al lui 2015 şi cu cea mai constipată regie. În totală contradicţie cu ea se plasează cea relaxată şi fluidă a lui ­Youth, un film care şterge graniţa dintre tinereţe şi bătrîneţe şi te lasă cu un sentiment perfect anacronic: acela că timpul are răbdare.

● Iulia BLAGA

2015 a fost un an cu multe filme mișto. Topul celor văzute la Cannes și Berlin e următorul: A Cemetery of Splendour de Apichatpong Weerasethakul, The Assassin de Hou Hsiao-hsien, Arabian Nights de Miguel Gomes, Son of Saul de László Nemes, El Club de Pablo Larrain, Taxi de Jafar Panahi, Mia madre de Nanni Moretti, Youth de Paolo Sorrentino și Love & Mercy de Bill Pohlad. N-am introdus filme cu care n-am rezonat, deși mi s-au părut de calitate. În cinematografele locale au intrat în 2015 și filme din 2014, așa că Winter Sleep de Nuri Bilge Ceylan, Mommy de Xavier Dolan, Amy de Asif
Kapadia și Relatos salvajes de Damian Szifron se adaugă topului, deși nu concurează locul întîi. Dintre filmele noi mi-au plăcut Inside Out de Pete Docter & Ronaldo Del Carmen, Steve Jobs de Danny Boyle și, firește, Star Wars, de J.J. Abrams. E primul an cînd nu te vezi obligat să faci un top românesc de trei locuri pentru că nu-i marfă de calitate ca să-l faci de zece. În cazul meu, clasamentul e condus de Aferim! (regia Radu Jude) și din el mai fac parte: Un etaj mai jos (de Radu Muntean), Comoara (Corneliu Porumboiu), Box (Florin Șerban), Aliyah DaDa (Oana Giurgiu), Muntele magic (Anca Damian), Lumea e a mea (Nicolae Constantin Tănase), București nonstop (Dan Chișu), Acasă la tata (Andrei Cohn), De ce eu? (Tudor Giurgiu), Autoportretul unei fete cuminți (Ana Lungu). Mi se pare important că filmele românești sînt tot mai diverse și că cineaștii încearcă lucruri noi. Nu le-ar strica mai multă îndrăzneală.

● Cătălin OLARU

Filmul non-festivalier al anului este Fury Road – după ştiinţa mea, cel mai profesionist coregrafiat drum dus-întors cu maşina din istoria cinematografului. Cel mai feminist film de acţiune al deceniului, aşa cum a fost numit acest al patrulea Mad Max, are în centru o luptătoare care e femeie (sau om) în aceeaşi măsură în care Max e bărbat. Aceasta îşi asumă responsabilitatea de a salva o salbă de sclave sexuale al căror atribut principal e neajutorarea (ba chiar, de nevolnice ce sînt, acestea mai şi mor). Potrivit aceleiaşi grile de interpretare, şi filmele women in prison tot feministe sînt: victimele au un rol activ (încearcă permanent să scape), iar la final, uneori, cel puţin, mai au şi cîştig de cauză. Una peste alta, feminist sau nu, Fury Road entuziasmează tocmai mulţumită principalului său defect, anume un plot extrem de rarefiat. În acest cel mai recent titlu din filmografia regizorului autralian George Miller, se întîmplă un singur lucru, şi anume o urmărire. E mai mult decît suficient.

Pentru mine, TIFF 2015 a însemnat mai ales surpriza întîlnirii cu o sumă de cineaşti extrem de promiţători ale căror filme au fost proiectate în cadrul Competiţiei Locale: Bán József (Kelj fel, és járj!), Demes Hanna (Harmadnapon), László Barna (Jeg alatt), Besenyei Katalin (Ingatlan) şi Halmen József (Kliens) sînt doar cîţiva dintre aceştia. Despre A Girl Walks Home Alone at Night, văzut la Bucharest International Film Festival, se poate argumenta că e mai mult videoclip decît film; în tot cazul, e un videoclip extrem de bine realizat. În sfîrşit, proiectat în premieră naţională la Les Films de Cannes à Bucarest, primul volum din Arabian Nights al lui Miguel Gomes oferă o mostră de cinema militant cu atît mai convingător cu cît convingerile care stau la baza lui nu se urlă, ci se povestesc în şoaptă.

pagină realizată de Ana Maria SANDU