După flăcări

● Colectiv (România-Luxemburg, 2019), de Alexander Nanau.

În octombrie 2015 avea loc tragedia din clubul „Colectiv“. Filmul lui Alexander Nanau investighează urmările acestui moment, așa cum au reverberat ele în societatea românească, de la firul ierbii pînă la nivelurile de putere. Miza acestui proiect ține mai puțin de numirea unor vinovați punctuali în cazul incendiului din club – care e figurat, în treacăt, prin cîteva imagini amator terifiante, smulse parcă din infern. În schimb, de la început și pînă la sfîrșit, Nanau caută răspunsuri la o întrebare care – pentru a prelua de pe afișul filmului – ne privește pe toți: Oare valurile de indignare iscate în rîndurile populației au reușit să spele ceva din putregaiul „sistemului“?

Felul în care Nanau își derulează cercetările e foarte abil: în stilul care l-a consacrat cu Toto și surorile lui (2015) – unde urmărea provocările de zi cu zi din viața unei familii defavorizate –, Colectiv e tot un documentar bazat pe capacitatea regizorului de a-și camufla cît mai bine prezența în peisaj. În filmul precedent, Nanau se strecura cu camera prin apartamente înghesuite din Ferentari; obiectivul devenea martorul nevăzut al unei întregi panoplii de gesturi și dialoguri rupte din miezul ființei – de la drame care aveau să afecteze evoluția familiei pe termen lung pînă la activități mundane precum consumul de droguri. Camera nu refuza nimic din toate aceste momente-revelație care, în filme mai mainstream, nici nu se văd – fiindcă sînt inhibate din start de aparatul de filmat. Mai mult, imersiunea lui Nanau în sînul acestor oameni era atît de radicală – nici măcar în momentele mai dificile, în care situația copiilor urmăriți de el amenința să derapeze, Nanau nu intervenea – încît un critic precum Andrei Gorzo putea să-i reproșeze acestuia o lipsă totală de reacție, problematică din punct de vedere deontologic.

În fine, regăsim acest sistem de tip „fly on the wall“ și aici. Acum Nanau nu mai studiază intimitatea unor oameni deposedați, care-au alunecat prin ochiurile plaselor sociale pînă la marginea societății, ci se ocupă de extremitatea opusă a spectrului. În fapt, Colectiv e alcătuit din două filme: prima parte urmărește echipa restrînsă a jurnalistului de investigație Cătălin Tolontan, pe măsură ce acesta aduce la lumină, în urma incendiului, noi și noi nereguli grave ale sistemului sanitar românesc. E partea mai energică a filmului, ceva ce amintește de producții hollywoodiene despre jurnaliști curajoși care descoperă povești fierbinți, precum recentul Spotlight (2015) – doar că aici totul e pe bune, necosmetizat.

Tolontan lovește în puncte nevralgice, dezvelește osatura găunoasă a sistemului și pune în mișcare aproape de unul singur anchete și mișcări de stradă – o agitație pare să cuprindă întreaga societate, de jos în sus. De la Hexi Pharma la matrapazlîcurile directorilor de spitale – tot soiul de rute înfundate de corupție sînt deblocate ușor, dar nu fără un jenant sentiment, împărtășit de toți, că astfel de demersuri ar fi trebuit înfăptuite mult mai din vreme. Aceste momente – în care filmul integrează o logică de opoziție față de versiunile oficiale – arată, direct și indirect, destule despre peisajul politic păgubos al țării. Nu mai puțin important mi se pare, așa cum remarca un protestatar, că, în anii 2015-2016, anchetele cruciale din presa românească sînt publicate de… Gazeta Sporturilor.

Partea a doua schimbă taberele: din culisele unei redacții ne mutăm în spatele ușilor închise ale biroului lui Vlad Voiculescu, noul ministru al Sănătății. Acum, paralela cea mai evidentă e 1974, une partie de campagne (1974) al lui Raymond Depardon – care documenta, timp de cîteva luni, campania lui Valéry Giscard D’Estaing pentru președinția Franței. Principiul celor două filme e similar: să-și încadreze protagoniștii în vitrine lucioase. Printr-un mix de discuții private și conferințe publice, Voiculescu apare ca un om nou în politica noastră: școlit în afară, mînat de intenții bune, tînărul dorește reforma sistemului. În același timp, portretul pe care i-l trasează filmul e grosier-hagiografic: Voiculescu e filmat ba îmbrățișînd cald o victimă a incendiului, ba sunîndu-și tatăl după victoria PSD la alegerile din 2016. Altfel, coolismul bășcălios al ministrului, care îi privește de sus pe cei care votează cu „partide retrograde“, nu e niciodată taxat de regizor.

E vorba de o slăbiciune înscrisă în forma acestui film, care se grăbește să taie direct la momentele cruciale, la revelațiile ultime, la confruntările acide, descotorosindu-se pe drum de orice potențială contradicție. Colectiv – ca film de cinema – nu e prea ofertant: deși bazat pe lungi observații, filmul își stabilește traiectoria printr-un montaj simplist care mărunțește blocurile de timp, servindu-i totul gata mestecat spectatorului. Iată una dintre diferențele față de Depardon care, chiar și atunci cînd face propagandă, face și cinema: e de ajuns să-l observăm pe Giscard, într-un cadru lung, privind gînditor sau pregătindu-și discursul, fără ca asta să-l transforme într-un sfînt, ci oferindu-ne, pur și simplu, un moment de intimitate reală în compania unui personaj.

Nanau se mulțumește, ca atîția alții, să integreze un discurs antipesedist, care arată cu degetul o (mare) parte din populație, spre a justifica falimentul socio-politic al țării. Lucrurile nu sînt așa de simple, iar răspunsurile trebuie căutate mai adînc. Din fericire, tot Colectiv arată și ruta alternativă, de găsit în imaginile poetice cu corpul mutilat, dar viu, al unei fete trecute prin tragedie, care o ia de la capăt. Atunci, camera de filmat devine ea însăși vulnerabilă și temătoare, transformîndu-se într-un refugiu necesar din calea focului.

Colectiv rulează în cinematografe din 28 februarie.