Dileme on-line

Directorul artistic Vava Ştefănescu a povestit recent cum unul dintre miniştrii vremelnici ai culturii a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare. Dacă ne luăm după cifre şi ministeriabili, dansul contemporan este neinteresant şi de neînţeles. Cele două atribute se leagă strîns unul de altul şi par să conducă la unul dintre motivele marginalizării artei contemporane: lipsa de educaţie culturală.

Într-o după-amiază de vară, în urmă cu vreo doi (trei?) ani, mă aflam la masa mea de lucru şi scriam ceva. La un moment dat am auzit de-afară un glas sever: "Moldovene! Ce mă-ta-n cur faci, băi, moldovene? Băi, moldovene!" Am înlemnit. În prima clipă am crezut că cineva se căţărase pe bloc, pînă la etajul nouă unde locuiesc, şi mă urmăreşte de la fereastra deschisă.

În 1972, Mill Reef şi-a rupt din nimic piciorul stîng de dinainte, într-o plimbare de sănătate, cum i-am zice noi, turfiştii, acelui trap uşurel de dimineaţă alternat, din cînd în cînd, cu un galop zburdalnic. Dacă ar fi fost un simplu cal, un glonţ i-ar fi fost de-ajuns ca să nu se chinuie pe trei picioare. Dar de la el se aşteptau urmaşi, urmaşi care din burta mamelor respective ar fi făcut milioane.

Nu fac elogiul pilelor de care îmi este o scîrbă nesfîrşită, încerc să spun că treaba e mai complicată. În ce mă priveşte, ruşinea, morala, onoarea, demnitatea mă fac să ocolesc pilele, cînd e vorba de pielea mea. Nu ştiu însă ce aş face cînd ar fi vorba de cineva apropiat, să zicem un copil.

Dragostea e un viciu. Dacă n-aveţi încredere în înţelepciunea populară, poate vă conving argumentele ştiinţifice.

Pe Dîmboviţa, tipii spirituali, fini, cool, cînd se referă la unul pe care nu-l înghit, articulează aşa: „Cine, dragă, ţăranul ăla?”.

LaBute atacă usturător standardul fizic impus de tv, operînd analitic pe un cuplu care sfidează regula. El, good looking, ea, supraponderală, un soi de Romeo şi Julieta care se iubesc azi, cînd aparenţele reprezintă totul. Urmarea firească este judecata publică via internet şi răstignirea pe altarul securităţii_sociale_care_nu_permite_bizarerii.

Nu mă uit la televiziunile evanghelice şi nu sînt abonat la revistuţele nici unei secte, aşa că nu sînt la curent cînd încep să se înmulţească semnele şi minunile. Aşa că, atunci cînd un crap care vorbeşte ebraica apare pe prima pagină din New York Times, asta îmi atrage atenţia instantaneu.

Imaginaţi-vă: o masă lungă, în formă de U şi 20 de indivizi în faţa unor monitoare, recuperînd pe video ceea ce n-au putut vedea pe marele ecran. Este o practică destul de întîlnită în festivalurile de film. N-ai putut intra la o proiecţie sau ea are loc după ce ai plecat? Nici o problemă. Recurgi la videoteca festivalului.

Emil Cioran ar fi împlinit 100 de ani. S-a născut la Rășinari pe 8 aprilie 1911 și s-a stins din viață la Paris, pe 20 iunie 1995. La 22 de ani a publicat prima carte în România, Pe culmile disperării. Atins de Alzheimer, Cioran avea să-l întrebe, cu umor și luciditate pe muchie de cuțit, pe Gabriel Liiceanu, la ultima lor întîlnire, în 1993: „Și până atunci ce am făcut?”

Revista Time publică un articol semnat de Massimo Calabresi despre poziţia SUA în ceea ce priveşte situaţia din Libia, poziţie enunţată de administraţia Obama.

Cînd citesc pagini şi cărţi întregi cu fractura interioară a celor care, crezînd în tinereţe în comunism, s-au lămurit pe pielea lor (un Ion D. Sîrbu, un Radu Cosaşu, un Paul Cornea), realizez că am avut şansa biografică de a nu trece prin asemenea experienţe. Cum să nu mă bucur cînd am şansa, poate nemeritată, de a fi în aceeaşi generaţie cu voi şi cu comunismul din capul vostru?

Doamne, sper să nu se supere careva, pentru că în momentul ăsta mi-a apărut figura cruntă şi neagră de supărare a celui care eram acum cîţiva ani. Florianul acela, cocoţat pe o creangă a nucului din faţa ferestrei, îmi face semne că m-am ţicnit într-atît de tare încît să compar un strigăt din Nas ne dagoniat cu sufletul plin de zbucium şi de înţelegere al Soniei Marmeladova.

Există o singură instituţie cu adevărat consensuală: aceea a Rîsului. Drama & tragedia se demodează; rîsul, niciodată. Săptămîna trecută, la moartea marelui Alberto Sordi, am văzut (pe Rai Uno) cum tristeţea a tăiat la fel de profund în omul din popor, în omul din actor sau în omul politic.

În bătălia pentru sufletul rus unii aleg mărturia şi pocăinţa, alţii continuitatea patriei şi a ideilor mari. De fapt, cînd, în condiţiile unei libertăţi limitate, li se cere celor care au înfăptuit crimele sau au profitat de pe urma lor să emită şi judecăţi, procesul de limpezire se produce parţial, prin salturi şi exagerări.

Dacă aş avea eu timp să scriu un roman, cu tot ce-am trăit... De cîte ori am auzit această tîmpiţică teorie, reluată de un om care o fi trăit multe, nu zic nu, eu am căutat să schimb vorba.

The Guardian publică un amplu articol despre criza din Libia, despre ecourile internaţionale pe care aceasta le trezeşte şi despre implicaţiile pe care domino-ul revoltelor din lumea islamică le va avea pe termen lung în întreaga lume.

"Degustări literare" cu Matei Martin, la Institutul Francez din Bucureşti, astăzi la ora 19.

Corporaţiile sînt maşini de curăţat umanitatea, care îşi devoră angajaţii precum Medeea copiii. Companii–aspirator, multinaţionalele acaparează omul pînă cînd îl reduc (sau îl ridică) la stadiul de robot. Bani contra timp, conştiinţă, suflet. Bani contra viaţă.

În suplimentul Economist 2000, editat de cunoscuta revistă britanică, Bill Gates semnează un articol în care anunţă cît se poate de solemn „sfîrşitul hîrtiei”. Mai bine zis, al unei întregi epoci istorice legate de folosirea acestui suport pentru conservarea şi transmiterea ştiinţei, culturii şi a informaţiei. Peste un deceniu, prevede Bill Gates, „vînzările de cărţi electronice le vor echivala pe cele ale cărţilor de hîrtie”.

Departe de a fi perfect, Bușteniul în plin sezon de schi e pitoresc. Pîrtia Kalinderu e aglomerată, și apreciată cel puțin de unii dintre schiorii ce au ales-o (mai ales că, recent, s-a inaugurat acolo și un Fun Park). Peisajul Bucegilor e mereu impresionant. Interesant de studiat este, însă, industria de sezon ce se creează în jurul tuturor acestora.

„Ion Dumitrescu vă invită să scrieţi pe corpul lui”. Aşa începe un performance în care spectatorul îşi va pune amprenta cu un marker pe corpul gol al coregrafului, după care va putea urmări pe un ecran, din altă sală, cum ceilalţi spectatori fac acelaşi lucru, în paralel cu două înregistrări ale unor reprezentaţii anterioare.

Probabil cel mai frumos episod al turneului de snooker Welsh Open 2011 a fost break-ul maxim realizat de Stephen Hendry.

Copiii sînt mai degrabă, cu toţii, eroii poveştii. În puritatea lor, ei sînt cei care formează universul băieţelului. Ei nu au nicio problemă că Alex, colegul lor, este cum este. Îl consideră unul de-al lor, îl ajută şi îi sînt prieteni şi la şcoală, şi acasă.