Elogiu ţăranului român
Într-o scenă-cheie din Cînd ne vom întoarce, un roman absolut remarcabil publicat de un autor pe cît de discret, pe atît de performant (Radu Mareş), două personaje poartă o discuţie care nu e nici prima, nici ultima lor rundă dialogal-confesivă.
Protagonistul cărţii, Gavril M., devine aici personajul nr. 2; întrucît celălalt, Iliuţă zis Călugăraşul, are un vechi ascendent asupra lui. Călugăraşul, întîlnind mulţi oameni, vrea să-i tragă spre partea lor bună. Căci acest Iliuţă este un om de o curăţenie interioară neverosimilă, aproape un sfînt local. Nici Gavril M. nu e om rău (dimpotrivă), însă la sufletul lui se ajunge mult mai greu. E un ins retractil şi încăpăţînat, interiorizat şi expansiv numai cu cîţiva prieteni dragi. Fiul de ţăran dat la şcoli, orfan de tată din copilărie şi care a trebuit să înveţe şi să muncească, să strîngă din dinţi ani buni pînă a apărea sub ochii cititorului, ca administrator al unei ferme de la marginea României Mari (sîntem undeva în anii 1935-1936), vorbeşte deci rar; dar atunci cînd o face...
Să vedem însă ce povesteşte şi ce susţine Călugăraşul: „Odată, Ştir Aurel ţinuse morţiş să-l ia cu un grup mai mare de studenţi şi elevi din clasele mari, adunaţi ca să meargă la biserică şi să se roage pentru Căpitan, care iarăşi era la închisoare – Căpitanul sau altcineva, doi sau trei inşi care tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine...”; „Li se alăturase însă în alte dăţi, la cîte un hram sau la hore, unde mergeau de asemenea în grupuri mari pline de veselia violentă şi contagioasă pe care o manifestau şi în defilările lor. Nu, nu despre nepricepere e vorba!... Îi era cunoscut, pentru că îi auzise şi pe oamenii din sat, în copilărie, vorbind pe şanţ, despre faptul că toţi jidanii vînd pe datorie holeră falsificată, numai că el nu intra niciodată în crîşmele lor. Cineva, o întrupare de aer parcă, atotputernică, făcea să le fie rău ţăranului şi tîrgoveţului.”
Şi acum să vedem ce crede despre astea şi cum reacţionează Gavril M.: „Dacă s-ar fi pripit să-l aprobe, ar fi făcut, se-nţelege, ce face orice prost caraghios. Nu avea însă nici nesăbuinţa şi nici vreun temei să-i declare că el crede altceva. (Părerea nu i-o cerea nimeni, de altfel.) Adevărul de care era perfect lucid e că şi în această privinţă rămăsese ţăran, cu toată şcolirea lui şi cu toate cărţile citite, era îndărătnic şi se lăsa foarte greu de convins de ceva nou, aproape neruşinat de nou. Pentru că una e să te înflăcărezi, să te minunezi, să cazi pe gînduri şi să visezi, şi alta e să pui mîna pe pistol ca să omori un om şi să-nfunzi apoi puşcăriile...”
Am analizat în cronica făcută romanului în „Observator cultural” cele două discursuri şi am tras concluzia că, în timp ce Călugăraşul e un naiv anexat, prins în fluviul de ură al epocii, cu un discurs în care abundă impreciziile şi în care convingerile tari nu au bază biografică (totul e cu „auzise”, cu „nu mai ştiu cine”, cu „pare-se”), Gavril M. este un ţăran român tipic, un Moromete mai puţin locvace, dar la fel de prudent; şi care raportează totul la o rînduială veche. Convingerile sale, de fapt, au rădăcină, nu cele ale Călugăraşului. Dacă personajul nr. 1 este cu „pare-se”, personajul nr. 2 e cu „se-nţelege”. Prin aceasta, aş spune, ascendentul Călugăraşului asupra fiului de ţăran se pierde.
Cu retractilitatea lui, cu prudenţa lui, cu discursul lui dublu, Ţăranul român a cîştigat partida cu legionarismul. Cum a cîştigat-o? Nebăgîndu-se. Nelăsîndu-se băgat. Evitînd să fie anexat, deşi legionarismul lupta (retoric sau cu pistolul cu glonţ pe ţeavă) în numele neamului românesc. O bază ţărănească a legionarismului n-a existat în anii aceia. Dacă ar fi existat, ar fi fost prăpăd. Ţăranul nostru generic pe care îl elogiez azi a rezistat acestei mişcări care a captat atîtea minţi strălucite ale epocii interbelice, intelectuali rasaţi şi oameni de o înaltă moralitate; preoţi curaţi, elevi şi studenţi eminenţi, oameni cu multe, multe calităţi, dar care au luat-o, din cauza seducţiei legionare, pe un drum presărat cu episoade odioase şi crime. „Una e să te înflăcărezi, să te minunezi, să cazi pe gînduri şi să visezi, şi alta e să pui mîna pe pistol ca să omori un om”, zice moromeţianul personaj din romanul lui Radu Mareş. Cine a avut, încă de atunci, dreptate? Nu cumva tocmai categoria în numele căreia atîţia au vorbit impropriu?
Rînduiala nu mai e un cuvînt obosit, dacă ne gîndim la Ţara visată de legionari şi la Comunismul (altă utopie criminală) cu lozincile căruia ţărănimea noastră a fost distrusă. Da, ţăranul român pare să fi avut dreptate: şi el trebuia apărat de noi toţi, ca să-şi poată apăra la rîndul lui bietul său petec de pămînt. Aşa „pasiv” cum era, nu s-a lăsat niciodată minţit, păcălit, îmbrobodit, anexat. Pot spune, fără teama de a greşi, că Ţăranul român a fost partea noastră mai bună.
Pe Dîmboviţa, tipii spirituali, fini, cool, cînd se referă la unul pe care nu-l înghit, articulează aşa: „Cine, dragă, ţăranul ăla?”.
