Dac-aş scrie eu un roman…
„Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. (...) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu”, zice editorul. Cu ce rezultate?
Primul a fost romanul însuşi, Ana Maria şi îngerii, scris de Aldulescu pe trunchiul poveştii adevărate. Curge bine, chiar prea bine – şi l-am citit, cum se zice, pe nerăsuflate. Ca nivel, e peste Mirii nemuririi, singurul roman ce nu i-a ieşit prozatorului „nouăzecist”; şi este peste o bună parte din producţia sezonieră. Dar dacă îl comparăm cu Amantul Colivăresei, cu Proorocii Ierusalimului, cu Sonata pentru acordeon, cu Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, realizăm că provocarea realităţii nu are nici miza înaltă, nici realizarea din marile romane ale lui Aldulescu.
Ce face aşadar diferenţa dintre un roman puternic şi unul care introduce, preia şi nu transformă prea mult o poveste dramatică, o istorie „tare”? Mai întîi, timpul investit de romancier în scrierea cărţii. Convingerea comună e că a inventa ceva, a fabula, a ficţionaliza nu e o trebuşoară prea uşoară, dar nici prea grea. Ei, scrie şi băiatul ăla colo, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, că să pună mîna să muncească n-ar vrea. Scriitorul, culmea, chiar pune mîna să muncească (în caz că nu scrie cu picioarele, ceea ce vrea să însemne prost, spre deplina ruşinare a membrelor inferioare), dar munca lui, dacă nu se vede, nici nu se creditează. Se pare, iată, că la un roman original se lucrează mai mult decît la unul preluat, „supt” din realitatea înconjurătoare sau dintr-un episod istoric minim prelucrat.
Atunci cînd un autor îşi promovează cartea nouă dezvăluindu-le, mîndru, viitorilor cititori că şi-a scris-o în trei luni (nu cred că e cazul de faţă, al lui Radu Aldulescu; dar cît i-o fi luat şi lui?), eu sînt mai degrabă îngrijorat. Un mare roman nu se poate scrie în trei luni; unul comercial, agreabil, pasabil, da. Diferă deci şi viteza scrierii. Chiar dacă pentru un romancier există perioade de sterilitate şi, respectiv, de productivitate, zile negre şi zile faste, media de viteză cu care scrie nu e foarte ridicată. Ghinion deplin: după ce că-ţi ia mult timp, e şi foarte greu să scrii un mare roman. În categoria cealaltă, noroc peste noroc: după ce că scrii repede o carte de consum, o scrii şi uşor. Unii le scriu pe bandă rulantă, pentru a satisface un public mai larg, a avea vînzări şi a fi descoperiţi, în altă epocă, de nişte rafinaţi comentatori. De la o vreme încoace, unde te uiţi, numai peste critici admiratori ai lui Cezar Petrescu şi Octav Dessila dai.
Revenind la Radu Aldulescu şi la ce a făcut el în Ana Maria şi îngerii, e destul de clar, pentru mine, că aici a avut loc un fel de luptă; şi o negociere de profunzime între autor şi istoria pe care a translat-o în carte. Desprinsă din realitate, istoria asta tristă îi va impresiona pînă la lacrimi pe cititorii ce caută viaţa într-un roman şi nu fac diferenţa între dramele existenţiale şi tensionarea artistică. Eu n-am plîns deloc la căpătîiul Anei Maria, deşi nu mă cred o fire neapărat insensibilă. Pur şi simplu, personajul real, fata care moare de Lupus, nu mi s-a părut convingător în roman. Mult mai bine conturată e mama ei, răzbătătoarea Mariana; şi delicios-memorabil, tatăl petrecăreţ şi ticălos căruia i s-a rezervat, din păcate, un rol mai mic. Căci romanul trebuia centrat pe Ana Maria, personajul tragic, pe viaţa ei atît de chinuită şi nedrept de scurtă. Aceasta fusese înţelegerea.
Din fericire, Aldulescu n-a respectat-o întru totul, onorîndu-şi în schimb profilul de romancier şi urmîndu-şi instinctul literar. În romanele lui, protagonistul e un pícaro masculin, un rătăcitor prin diferite medii şi un om tare, dinamic, exploziv care vagabondează şi acţionează pentru a cădea, la un moment dat, într-o fază letargică. Formidabil, aici, dacă fata chinuită rămîne fata chinuită, mama ei, Mariana, pare că se masculinizează, intrînd treptat în categoria cunoscută. Romanul se recentrează şi recalibrează pe acest personaj ce preia funcţia ficţională: nu în sensul că spune poveşti, eventual „adevărate”; ci că, dimpotrivă, dă axul pe care ficţionalul avansează, în detrimentul realităţii de start.
Dacă n-aţi citit Ana Maria şi îngerii, n-aţi pierdut ce aţi fi pierdut necitind Amantul Colivăresei ori Proorocii Ierusalimului. Cum spuneam, nu e un roman de vîrf al lui Radu Aldulescu: dar e unul care, pornind de la o istorie adevărată, o „trădează” prin elemente epice specifice. Vă rog să nu plîngeţi în hohote la moartea tinerei eroine; să vă bucuraţi că romancierul nu s-a lăsat confiscat.
Dacă aş avea eu timp să scriu un roman, cu tot ce-am trăit... De cîte ori am auzit această tîmpiţică teorie, reluată de un om care o fi trăit multe, nu zic nu, eu am căutat să schimb vorba.