Unde v-aţi petrece sfîrşitul lumii? (I)
(Dilema veche, nr. 100, 16 decembrie 2005, anchetă realizată de Alex. Leo ŞERBAN)
Ioana PÂRVULESCU
Cu ochii la cer, privind cum stelele se sting una cîte una.
Dan PERJOVSCHI
Sînt în Santiago de Chile la plus 25 de grade cu privire panoramică spre Anzii înzăpeziţi. Pentru mine sfîrşitul lumii e de neimaginat.
Răzvan RĂDULESCU
Cum vreau să-mi petrec sfîrşitul lumii?
Mi-am impus mai multe reguli legate de petreceri, dar, pînă acum, am reuşit să mă ţin de una singură: să nu merg în locuri de unde să nu mă pot întoarce pe jos acasă. Asta înseamnă că vapoarele, staţiile orbitale, insulele exotice, staţiunile de munte sau hotelurile de pe litoral sînt toate excluse din start. Sigur, vorbim despre petreceri care promit să se lungească peste noapte. De ce-mi imaginez eu că sfîrşitul lumii va veni peste noapte este o altă întrebare. Îmi amintesc că, după terminarea liceului, am fost la o petrecere în Afumaţi, unde un nomenclaturist îşi abandonase vila, în stadiu de finisaj avansat, pe mîna celor două progenituri ale sale. Era o primăvară ploioasă în '90 şi, de angoasă, pe la 2 noaptea, am încercat să o şterg de la petrecere alăturîndu-mă unui grup necunoscut într-o Dacie 1310. Maşina s-a înţepenit în noroi, undeva, pe o uliţă a Afumaţilor sau poate pe un cîmp, căci era beznă, ne-am dat toţi jos, ne-am afundat pînă la genunchi în pămîntul moale şi am început să strigăm. Apoi ne-am tîrît fără nici un reper şi ne-am făcut ca porcii înapoi spre vilă, dar am nimerit la o fermă păzită de nişte cîini. Fiind mai uşori decît noi, aceştia nu se scufundau în noroi şi erau foarte mobili. S-a trezit într-un tîrziu un paznic care ne-a scos cu tractorul pînă la şosea. La intrarea în Bucureşti, ambreiajul Daciei s-a rupt. Mi-am lăsat partenerii de ocazie să aştepte depanarea şi am pornit pe jos spre casă. Era aproape 5, singurătatea oraşului era postapocaliptică, iar orizontul pe care se desenau copacii Herăstrăului şi Casa Scînteii avea culoarea combinată a răsăritului filtrat de norii gris-petrole şi galbenul reflectat al iluminaţiei publice din centru.
Încet, în anii care au urmat, am evitat din ce în ce mai ferm să merg la petreceri peste noapte. Mai întîi la cele plasate departe. Apoi la cele în care nu cunoşteam pe toată lumea, apoi la revelioane, pentru că nu suport oamenii (pe mine inclusiv) autocondiţionaţi să fie veseli. De cîte ori nu mi-a stat în putinţă să evit, am avut o singură consolare după o noapte de panică şi plictis - drumul spre casă, prin oraşul gol, şi lumina de la ora 5 dimineaţa. Senzaţia aceea paradoxală că am şansa să văd, răsturnat în răsăritul de soare metropolitan, crepusculul civilizaţiei.
Iar dacă revelionul, eveniment oarecum de mai mică anvergură, presupune o asemenea presiune încît, după repetate frustrări şi eşecuri, am ales să-l fac acasă, cu Corina şi Eliza, cum aş putea să-mi închipui sfîrşitul lumii, altfel decît de unul singur? Aşa cum cei ce semnează alături de mine aici o dovedesc, fiecare vrea să petreacă într-un fel atît de particular acest eveniment, încît mi-e greu să cred că aş putea interveni în programul cuiva fără să-l stric.
Aş sta acasă, aşa cum stau de obicei, aş citi, m-aş uita la televizor cu plăcere, m-aş fîţîi, pe scurt, pînă tîrziu - oricum nu mă culc înainte de ora 2 dimineaţa. Aş dormi cele patru ore de somn cu care m-am obişnuit. Aş vrea să fie rece afară, iarnă sau primăvară timpurie. Aş vrea să mă trezesc pe la 6 şi cineva (dar cine, de vreme ce eu mă închipui singur?) să deschidă uşa de la intrare. Şi atunci, din pat, cu plapuma pînă sub nas, aş putea să mă uit la caisul din curte şi la crengile lui - nişte nuiele cu muguri - cum se profilează peste cerul gri şi peste acoperişul de azbest ondulat al unei vile înalte de vizavi.
(Celelalte răspunsuri vor apărea în săptămînile următoare)
